Autoarea acestei cărți întruchipează dovada că scriitura face parte dintre terapiile ce ne sunt la îndemână. Firile mai reflexive vor ajunge cel mai probabil să scrie, nu atât pentru a publica, ci mai ales pentru a-și pune ordine în gânduri, adică a face lumină în suflet. Pacea cu tine însuți trece prin numeroase dialoguri interioare, pentru că ele ajută mult în exercițiul libertății. Dar pentru a alege bine, trebuie să refaci tu însuți, în forul interior, un drum peren, pe care este necesar să afli în ce lume trăiești, ce menire ai, ce talanți ai primit și Cine te așteaptă la finalul căii.
Alina Dinu a început să scrie așa cum cel însetat caută apă. Nu căutarea este scopul ultim, ci apa (vie), însă fără căutare nu poți ajunge la ceea ce îți astâmpără setea. Alina a învățat multe scriind: despre ea însăși în primul rând, despre oameni, despre virtuți și căderi, despre aurul veritabil al faptelor și aparențele ce se dau de gol, în cele din urmă. Universul omului contemporan este mereu mai aglomerat, iar numai acela care face dovada unei bune vederi, înțelege că tot ce alege să primească în inima sa arată ceva semnificativ despre el însuși. Prezentul roman este și o sită prin care autoarea învață treptat, luându-l ca martor pe cititor, cum se cerne în viață grâul de neghină. Nu este o scriitură de dragul impresionării „martorilor”, ci o pedagogie cu propriul suflet care trebuie să afle granița dintre jertfă și autodistrugere, dintre altruism și anulare de sine. De aceea, sita pusă la ușa inimii, în fața furtunilor pornite să-ți arunce balastul lumii înlăuntru, trebuie să fie una aparte. Omul singur nu va reuși să-i potrivească ochiurile. Însă cel care înțelege că este chip al lui Dumnezeu, că a primit astfel o putere creatoare și nu este o „ființă” abandonată în univers, da, acel om va găsi iscusința necesară discernerii. Așadar, cartea este și despre regăsirea credinței, ilustrând din această perspectivă lumile paralele în care trăiesc oamenii și intrigile ce amplifică... alte intrigi.
A scrie, a vorbi înseamnă a implica nu doar logosul, ci și Logosul, înseamnă a-l include pe Dumnezeu în acest act, spunea Sfântul Dumitru Stăniloaie. Așadar, responsabilitatea „purtătorilor de logos” este uriașă. Nu întâmplător, cei care duc o luptă nihilistă o fac și prin distorsionarea cuvintelor, după modelul nefârtatului care dintotdeauna a imitat strâmb orice acțiune de creație.
Romanul Alinei Dinu poate fi văzut și în următoarea cheie: adresările către celălalt distrug atunci când sunt expresii ale distorsiunilor neconștientizate și netratate, iar aceasta este o crimă! De altfel, avertismentul ei are temeiuri scripturistice. Să privim și așa: demnitatea de neînlocuit a omului constă (și) în darul de a numi, prin cuvânt, fiecare pulsare a vieții, adică darul de a face lumină, de a deveni lumină. Iar aceasta este mai mult decât obligație morală, este o poruncă divină.
Alexandru Mărchidan