Când plouă pe Mărășești, asfaltul păstrează pașii tinerilor asemenea unor inscripții fragile pe care timpul nu le poate șterge, troleibuzul 1 lunecă prin lumina cenușie a orașului ca un pește de metal, iar țigările Snagov ard repede în adăposturile parcului, lăsând în urmă fum și neliniște. În acest decor, o fată roșcovană care iubește ploaia dă sens orașului și transformă strada într‑un spațiu de inițiere. Eduard Dorneanu surprinde această adolescență nu ca pe o poveste idilică, menită să înfrumusețeze trecutul, ci ca pe o experiență vie, traversată de detalii simple și memorabile, de gesturi mici și semnificative, de tăceri încărcate de sens. Strada fetei care iubea ploaia nu se petrece într‑un decor exterior, ci în interiorul memoriei și al conștiinței noastre, pentru că ploaia intră sub piele, strada îți oprește respirația, iar iubirea, intensă și trecătoare, luminează cât o viață. În final, poemul care poartă același titlu pecetluiește întreaga experiență, confirmând faptul că această carte aparține nu doar prozei, ci și poeziei unei inimi care refuză uitarea.
Încă din primele pagini, autorul formulează o afirmație ce transcende anecdota și devine o cheie de lectură pentru întreaga operă: „Străzile, dragul meu drag, ne aleg, nu noi pe ele. […] Străzile aleg pe cine vor, iar această alegere e pe viață și moarte” (pag. 12). Nu e vorba aici de o simplă replică adolescentină, ci de o concepție existențială. Mărășești nu este o stradă oarecare din Suceava, ci un spațiu al destinului, o scenă inițiatică pe care fiecare pas se transformă în experiență, iar fiecare detaliu capătă semnificația unei memorii colective.
Eduard Dorneanu ridică strada la rang de personaj viu, îi dă suflet și respirație, îi conferă puterea de a‑i lega pe oameni de ea cu fire nevăzute. O stradă aleasă de oameni e doar un drum, dar oamenii aleși de o stradă poartă cu ei un destin.
Romanul este, în esența lui, o cronică a adolescenței trăite cu intensitate și neliniște, este o vârstă a visului și a durerii, a excesului și a fragilității, o vârstă în care libertatea este presimțită, dar nu și atinsă.
Naratorul și prietenii săi trăiesc acest timp cu disperarea și frumusețea celor care știu că fiecare clipă este irepetabilă. În replicile lor, în gesturile mici, în visurile fragile se citește setea de libertate, dar și apăsarea unui regim care strivea elanul tineresc.
În centrul acestei lumi se află Ileana, fata cu părul roșcovan care iubește ploaia. Ea nu este doar iubita naratorului, ci spiritul profetic al romanului, vocea lui tandră și ironică, prezența care dă sens și frumusețe fiecărei pagini. „Mărășești este strada mea. Eu iubesc ploaia și am visat că un tip foarte deștept și frumos […] și‑a trimis o pălmoacă pe un sân de‑al meu” (pag. 13). Între ironie și duioșie, Ileana aduce lumii adolescentine un amestec de candoare și senzualitate, dar și prevestirea unei pierderi.
Mai târziu, imaginea ei capătă accente de elegie. „Fata care iubește ploaia a adormit, doar lacrimile ei sunt vii și curg din când în când asemenea unei ofrande vii care se contopește cu asfaltul efeminat al orașului” (pag. 37/38). Ileana depășește statutul de personaj și devine un arhetip, simbol al feminității fragile și al iubirii imposibile. Ea întruchipează ploaia însăși, cu frumusețea ei trecătoare și cu forța ei de a lăsa urme imposibil de șters.
Suceava anilor ’80 nu este prezentată ca un simplu fundal, ci ca un teatru existențial în care grotescul și sublimul conviețuiesc. Strada Mărășești devine scena unde se întâlnesc milițienii, bișnițarii, doctorițele cu Pepsi, profesorii blazați și adolescenții care visează să evadeze. „Strada Mărășești are un suflet, are respirație, are acel ceva care te ține de mână în marea trecere către totul ori nimic” (pag. 29).
Prin ironie amară și prin detalii surprinzătoare, Eduard Dorneanu construiește o frescă a ultimilor ani de comunism, redând absurdul și tensiunea acelei lumi cu sinceritate și cu poezie. Orașul devine personaj, strada devine martor, iar istoria se scrie nu în manuale, ci în colțurile unei străzi.
Titlul volumului dezvăluie simbolul care străbate întreaga carte. În paginile acestui roman, ploaia nu este o simplă întâmplare meteorologică, ci un limbaj al sufletului care spune ceea ce cuvintele nu pot rosti.
Ploaia aduce în același timp melancolie și renaștere, blândețe și pedeapsă, curățire și întunecare, iar orașul se lasă cuprins de ea asemenea unei cortine care ascunde și dezvăluie totodată. În această atmosferă, iubirea și strada se întâlnesc și se contopesc, adolescența își lasă în urmă jocurile și pășește spre maturitate, iar fiecare clipă poartă amprenta unui destin trecător și inevitabil.
Cartea se încheie cu poemul Strada fetei care iubea ploaia, inclus în volumul Amprentele iubirii al aceluiași autor, iar această alegere nu apare ca un simplu artificiu literar, ci ca o pecete care dă întregului demers o forță suplimentară. Narațiunea își găsește în poem atât dublarea cât și transfigurarea, pentru că ceea ce în proză se construiește prin memorie și detaliu se ridică în poezie la rang de simbol, păstrând în câteva versuri esența unei lumi întregi.
Astfel, Eduard Dorneanu ne arată că lumea pe care a reînviat‑o în proză nu se poate închide fără un ecou liric, iar poemul confirmă că Ileana și ploaia nu sunt doar figuri narative, ci simboluri arhetipale, chemate să trăiască dincolo de pagini, în conștiința cititorului.
Strada fetei care iubea ploaia se dezvăluie ca o operă de excepție, o confesiune lirică și o frescă socială, o scriere care adună în sine frumusețea și fragilitatea adolescenței, grotescul și tandrețea unei epoci, forța memoriei și transfigurarea poeziei. Îl felicit pe Eduard Dorneanu pentru curajul de a încredința literaturii o parte din sine și pentru puterea de a transforma fragilitatea tinereții într‑un monument al memoriei și al sensibilității poetice. Vă invit, dragi cititori, să pășiți în această lume unde strada devine destin și ploaia se preschimbă în mărturisire și să descoperiți că povestea fetei care iubea ploaia nu aparține doar autorului, ci fiecăruia dintre noi, fiind propria noastră tinerețe, cu toate ploile ei de iubire, de dor și de pierdere, așezată pentru totdeauna în paginile unei opere care transcende timpul.
Roxana Gavrilă
lector universitar doctor