Dupa Visul Mariei Sale, Andrei Breaban continua ciclul epic stefanian, cu romanul Castelul de pe Nistru, focalizand un demers narativ cu totul remarcabil, unic in literatura noastra de azi, pe figura lui Stefan cel Mare si Sfant, unul dintre domnitorii eroi, dupa expresia lui N. Iorga, ai Evului nostru Medieval. In pofida subiectului, abundentei materialului epic, analizei istorice, Stefan cel Mare nu este un personaj important al literaturii noastre: cu exceptia piesei Apus de soare, de Barbu Stefanescu-Delavrancea si a romanului Fratii Jderi, de Mihail Sadoveanu, putem inregistra, sub regim de inventar, o maculatura tiparita in viteza si la comanda, la inceputul secolului trecut, la „chemarea” lui N. Iorga si, chiar daca mai timid, in anii '50, in patul lui Procust al ideologiei vremii.
Ciclul epic stefanian al lui Andrei Breaban este, cum se vede chiar de la primele romane, o constructie narativa solida, cu o platforma fara fisura in privinta informatiei istorice, atat cat le ofera tratatele de istorie si documentele de arhiva, dar si legendele cuprinse in literatura populara ori in creatiile unor autori (aproape) anonimi, fara topenia „autorlacului”, onesti, exploatand cuprinderea variabila a imaginarului lor. Andrei Breaban scrie un roman de reconstituire istorica, fara lungimi eseistice excesive si „expozeuri” istorice pretioase, intr‑o formula pe gustul cititorului de azi, dar, in acelasi timp, Visul Mariei Sale si Castelul de pe Nistru sunt construite pe trama unor romane „de aventuri”, mai exact „de capa si spada”, scrise alert, intr‑o coerenta a planurilor de negasit in atatea alte carti de azi si de ieri, alternand evocari, tablouri de epoca – rechemari din trecut, cum le spunea G. Galaction – cu scene de lupta, de capa si spada, intr‑o desfasurare cinematografica (Sergiu Nicolaescu ar fi gasit in romanele lui Andrei Breaban numeroase scenarii de film istoric) si cu firul biografiei protagonistului ciclului sau epic.
In romanul Visul Mariei Sale, „atletul crestinatatii” de mai tarziu e doar Stefan, fiul lui Bogdan Voda, asasinat sub ochii copilului de fratele sau, Petru Aron, un adolescent care, trimis de Iancu de Hunedoara, pribegeste prin lume, alaturi de unchiul sau, boierul Vlaicul, la condotierii italieni, sa invete mestesugul armelor, la Muntele Athos, unde, la Manastirea Zografu, il incearca gandul trecerii in calugarie, la Istanbul, in primii ani ai stapanirii cetatii lui Constantin de catre Mahomed, pe la Cetatea Alba, Chilia si la curtea lui Iancu de Hunedoara: ”Eram, acolo, in anul 1454, anul 6952 de la Facerea Lumii”, cum ii place lui Andrei Breaban sa inregistreze curgerea timpului nostru. Despre acest segment al biografiei lui Stefan cel Mare, documentele istorice nu ne spun mare lucru; spatiile mute din arhive primesc substanta din imaginarul prozatorului, bine temperat, fara ostentatie si fara excese retorice.
In Castelul de pe Nistru, suntem in anul 1455, anul 6953 de la Facerea Lumii: acesta este timpul‑epoca al romanului, Stefan ramane undeva, in subtextul cartii, prim‑planul fiind ocupat de figurile atat de diverse ale unei epoci foarte problematice din istoria Europei si a tarilor romane. Protagonistul acestui roman al ciclului narativ este ceea ce as numi personajul colectiv; Stefan cel Mare apare doar cu prilejul unei vizite (aproape) secrete in Moldova, pentru a participa la parastasul tatalui sau, Bogdan Voda, ucis la o nunta de la Reuseni de fratele sau, Petru Aron, zis "Calugarul", care il urmareste, cu aceleasi ganduri, si pe nepotul sau pentru a se asigura definitiv ca ramane singurul descendent in viata al lui Alexandru cel Bun, musatinul care este indreptatit la tronul Moldovei. Multime de alte personaje secundare ocupa scena romanului, dintre care Andrei Breaban selecteaza tipologii, le rostogoleste povestile si, mai ales, le portretizeaza in tuse ferme, realizand chipuri memorabile ale lui Mahomed insusi, Vlad al Valahiei, Stefan, Iancu de Hunedoara, domnita Anastasia, Petru Aron etc. Iata doar doua exemple: Mahomed, cuceritorul Europei: „Fire distanta si inchisa care rareori scotea un zambet, Mahomed avea fata prelunga si palida, cu ochi de culoarea smaraldului, adanc infipti in orbite si patrunzatori, sprancenele imbinate deasupra unui nas mic si incovoiat, gura dispretuitoare, parul castaniu lung si carliontat, sub care cobora o frunte lata acoperita in parte de turban de parca ar vrea sa‑i ascunda si mai mult gandurile care il macinau clipa de clipa, barbia nu prea mare fiind acoperita cu o barba scurta si rotunda de aceeasi culoare cu pletele ascunse de obicei vederii celor din jur. Ceva trecut peste medie ca inaltime avea trupul robust si plin de energie, privirea trufasa si un zambet dispretuitor care da fiori de groaza celor ce se aflau in preajma lui. Cand era echipat de lupta purta armele cu o noblete desavarsita aratand ca si cel mai desavarsit cavaler al Apusului”; Petru Aron, ucigasul de frate: „Cu pletele lungi si castanii, Petru Aron avea fata ovala, cu pometii usor adanciti spre barbie, care ii intareau asprimea ce i se citea pe chip. Nasul mediu ca marime era putin alungit in jos, apropiindu‑se de buza de sus acoperita de o mustata frumos rasucita la ambele capete. Ochii negri aruncau priviri de vultur luandu‑se la intrecere cu sprancenele groase, de aceeasi culoare cu parul. Barba usor rotunjita se termina cu un cioc bine ingrijit care il facea sa para mai matur decat cele trei decenii pe care le ducea in spate. Trupul robust si bine facut impunea respect prin trasaturile specifice Musatinilor”.
Boieri, unii crescuti in credinta si dragoste de tara si de neam, precum Mihu, marele logofat al Moldovei, parcalabul Stanciul de la Cetatea Alba, Manoil de la Hotin, altii, intriganti si asasini, precum Bratu care a pus la cale asasinarea lui Bogdan Voda la nunta de la Reuseni, dar si pe aceea a lui Alexandrel Voda, la Cetatea Alba, domnitori improvizati, Alexandrel Voda si Petru Aron, venit pe tron dupa uciderea fratelui sau, dictand actele de inchinare la turci si la polonezi, ascultand poruncile in genunchi, in buna traditie romaneasca, pana azi (Craiului Cazimir al Poloniei, „ii plac cat mai multe plecaciuni”, iar Petru Aron se grabeste sa le faca), Maryna, Anastasia, negustori care "agonisesc ca albinutele", lasand muierile sa se iroseasca acasa, cum spune mucalitul Mihu, hangii, cum e Scofala care tine un han in drumul spre Cetatea Alba, italieni, genovezii Senarega, stapanii de la Lerici, castelul de pe Nistru, talharind negustorii care trec prin preajma ori Giovanni da Capestrano, un calugar franciscan „trimis de papa in Regatul Ungariei in ziua de 14 faurar 6964, ia crucea in mana si se dedica luptei pentru apararea crestinatatii, adunand oaste si bani pentru cruciada pregatita de Iancu de Hunedoara”, turci condusi de Mahomed, care rascolesc Europa si fac repede pasalacuri in drumul spre Viena, in Europa secolului al XV-lea, complicata (dar cand n‑a fost complicata Europa?), eroul timpului, Iancu de Hunedoara, talhari care jefuiesc bogatele caravane ale negustorilor plecati din Caffa si Cetatea Alba spre Liov, Brasov, Podolia, Galitia si Lituania: „Tinutul de Nord al Moldovei era deseori lovit de tatarii care veneau de dincolo de Volga, care se socoteau continuatori ai lui Ginghis Han”, iar partile de Sud ale tarii de tatarii aciuati in Crimeea unde au constituit un Hanat puternic care stapanea toata regiunea. „In afara expeditiilor organizate de insusi hanul Hoardei de Aur sau de cel care se lafaia in frumoasele palate de la Bahcisarai, in partile apropiate de hotarele Moldovei actionau si bande de lotri care se indeletniceau cu jefuirea caravanelor care bateau drumurile negustoresti ce legau Liovul de Cetatea Alba. Ii atacau pe neasteptate pradandu‑le marfa si luandu‑i ostateci, ca apoi sa le pretinda sume mari de bani drept rascumparare. Cei care nu plateau erau vanduti ca sclavi la Caffa, renumit pentru astfel de negustorii”.
Mai mult decat romanul anterior al ciclului sau stefanian, Andrei Breaban face apel, in Castelul de pe Nistru, la o impresionanta bibliografie, nu mai putin de saizeci de pozitii, vizand monografii, cronici ale vremii, documente de arhiva, letopisete, tratate de istorie medievala, dar si carti precum Viata lui Stefan cel Mare, de Mihail Sadoveanu ori Sfintul Voievod Stefan cel Mare, intre cer si genune, de Calinic Argatu; si, pe aceasta bibliografie, se constituie pactul verosimilitatii din care cresc romanele lui Andrei Breaban, poate cel mai informat istoric intre prozatori, privind epoca stefaniana. Dincolo de firul narativ care deapana biografia lui Stefan cel Mare, prozatorul are un remarcabil talent in reconstituirea epocii, a Moldovei, in tot cuprinsul sau de atunci, cu Cetatea Alba, Chilia, Castelul Lerici de pe Nistru, Targul Vasluiului, Targul Baia, Suceava, Lapusna, cu datinile pastrate, iata, pana azi, cum sunt obiceiurile de nunta ori parastasul de la Reuseni; iata Castelul de pe Nistru: „Castelul Lerici, cu turnurile sale maiestuoase, se oglindea mandru in apele Nistrului, care formau ceva mai la vale un liman larg pregatindu‑se sa se verse in mare. Apele jucause ale raului se jucau zburdalnic cu valurile inspumate, care veneau dinspre mare lasand la plecare ceva din sarea care le prisosea, ca semn al bunavointei cu care le primea spre a se uni cu ele spre eternitate. Ridicat chiar pe malul Nistrului, pentru a fi mai usor de aparat, apele leganate de vant se loveau fara tihna de zidurile de piatra ale Castelului pe care le spalau de praful venit dinspre uscat, adus peste ele de acelasi vant jucaus, astfel ca zilnic se luau la intrecere care sa lase mai multe urme pe ele”. Moldova lui Andrei Breaban este un spatiu identitar al neamului si, deopotriva, spatiul fiintial al prozatorului; depasind, poate, prea numeroasele rezumate dintr‑o bibliografie care copleseste, Andrei Breaban evoca, in neascunsa emotie, un spatiu si o istorie ale eroilor.
Volumul al patrulea al ciclului epic stefanian este o buna promisiune pentru ceea ce, nu ma indoiesc, va urma; in fond, Stefan cel Mare inca nu s‑a instalat la Suceava, in Visul Mariei Sale si Castelul de pe Nistru, romanele unui prozator de care trebuie sa se tina seama.
Ioan Holban