Acest volum de versuri reprezinta rodul unui demers creativ dintr-un rastimp de noua ani, marea parte a poeziilor fiind scrisa in perioada ultimilor trei ani (2021-2023).
Dincolo de tentativele de a scrie poezioare ingenue in perioada scolara, momentul care mi-a reinviat aceasta latenta a fost rememorarea poeziei lui Nichita Stanescu “Emotie de toamna” pe care o descoperisem deja in urma cu 12 ani si pe care am reinterpretat-o, intr-un stil propriu, in toamna anului 2015 („N-a venit inca toamna:/Acopera-mi pe loc inima,/Cu frunza unui copac,/Mai degraba cu privirea ta:/Prin ai tai ochi negri,/Feminini, adanci, integri, /S-admir astru-ntunecat/Pe-un cer alb imaculat./Atunci umbra-mi voi regasi,/Pe pietre ma voi odihni,/Pan' ce toamna va sfarsi.”).
Fiind de formatie geograf, spatiul brailean al Dunarii semnifica pentru mine, dincolo de alte orizonturi exotice care ma atrag (a se citi poezia Refrene din rasunetul vazduhului), un reper de geografie mentala ce isi are originea in perioada copilariei scolare, cand am fost, intr-un anume fel, fascinat de o vizita la Casa Memoriala “D. P. Perpessicius”, situata foarte aproape de malul Dunarii. Acolo, pot spune ca mi s-a infiripat in suflet o emotie deosebita, o stare interioara declansata de asocierea intima dintre Dunare (nu oricare Dunare, ci aceea din dreptul Brailei) si creatia literara de o oarecare factura emotionala. Mereu mi-am imaginat ca monumentul marinarului de pe faleza Brailei - reprezentat pe coperta fata si pe fondul paginilor interioare - este, de fapt, statuia lui Ovidiu din Constanta, intr-un sens aval-amonte, Marea fiind adusa, cu toate trairile interioare inspirate de Pontul Euxin, pe Dunare pana la Braila (unde, de altfel, se afla capatul Dunarii maritime pe firul careia pot urca navele de pe Mare). Pentru mine, Dunarea inseamna, in mod esential, un cadru al simtirii acelei atmosfere cvasi-bacoviene dintr-o zi innorata de toamna timpurie, cand, asezat singur pe o banca de pe faleza, contemplu curgerea lina a unui fluviu de ganduri si trairi autentice acestui loc in care ma regasesc cu toata fiinta, acest loc impresurat de sculpturi in piatra, ca niste piloni existentiali. Dunarea vazuta de pe celalalt mal nu mai este aceeasi pentru mine: o chestiune de perspectiva emotionala, ancorata in anumite coordonate inguste, atat spatial-geografice cat si temporal-sezoniere.
Am exploatat, de asemenea, sensibilitatea fata de spatiul geografic al Baraganului (o „mare terestra”, ce lasa cerului maxima etalare, asemenea Marii), pe care am celebrat-o prin cateva poezii. Alaturi de Dunarea ce curge in partea de est, Campia Baraganului inseamna pentru mine un topos aproape sacru, limitat spre vest doar de vizibilitatea la orizont a Muntilor Macinului – reper primordial in situarea mea in acest spatiu ce ma defineste in cele mai intime adancimi ale fiintei mele.
Autorul