Cred ca o antologie de poezie este o expeditie in cautarea lanii de aur. Tarmurile poeziei sunt necunoscute, in sensul ca ele apar, se dezvaluie, atunci cand starea de visare intrece realitatea cotidiana. Altfel, ancorarea intr-o realitate ca port fara nicio deschidere, fara iesire la mare, ne-ar tine captivi in ea. La nivel ideatic, Corabia Poetilor este un arhetip de corabie, care se poate numi cu acelasi nume antic, „Argo”.
Pe de alta parte, noua realitate, ca forma revitalizata a neorealismului social, artistic, se livreaza in poezie „in bitcoin”, ca moneda verbala la standarde universale, termen folosit excelent de Ruben Bucoiu, unul din poetii acestei antologii. In alti termeni, Dumitru Baluta vorbeste despre „meduzele realitatii” intr-o lupta de idei cu „seismele imaginatiei”.
In mai toate poemele din aceasta antologie exista spatii albe ale imaginatiei, acoperite in cele din urma de realitate. Relatia dintre ele functioneaza alternativ, prin rotatie.
Muzica din poezia romantica scrisa de Calin Ioan Acu, iubirea cu povestile inimii, fac parte dintr-o visare nocturna. ,,Iar luna ma lasa / chipul tau in somn sa-l iubesc”, spune autorul.
Povesti de dragoste ale inimii gasim si in poezia lui Mihai Tanase. Iata un vers peste care cu greu se poate trece: „Am orbit uitandu-ma-n sufletul tau”. Cele cinci poeme ale lui Mihai Tanase din aceasta antologie sunt cinci grame de „zapada”, adica cinci grame de „heroina pura”.
Biografiile personale, fragmentate prin scris sau marturisire, devin intr-o carte biografii culturale. Poezia Madalinei Aldescu este un astfel de exemplu. Poeta de ultima generatie sau next generation, cu o nota personala accentuata, cu titluri de poezie care spun totul dintr-o suflare, ea pune intrebari societatii in care traieste, unde fiintele sunt absorbite de statistici. „O casa nu este altceva decat o fiinta care flamanzeste” este doar unul dintre titlurile poemelor sale. Iar „sindromul Stockholm”, despre care vorbeste in alt poem este un sindrom planetar.
Desi fac parte din societate, in felul lor, desi traiesc in orase mari sau orasele de provincie, sa zicem, de exemplu, orasul Zalau, „oras care mananca hartii, ,,cum spune poetul Doru Vasile Butuza in poemul „Modernizare”, poetii raman singuratatea absoluta a unei dupa-amiezi, intr-un „oras gol”.
Exista un punct de intalnire, un punct de convergenta intre poemele lor, fie ca acestea sunt de dragoste, melancolice, religioase sau despre natura, ca in poemele haiku ale lui Nicolae Crepcia, o melancolie a dorului spre muntii plini de „flori in rugaciune” sau de cautare a lui Dumnezeu. Cornel C. Costea numeste acest punct de intalnire „vara fara nume”, ca reper ideatic pentru trecerea timpului, iar Issabela Cotelin, printr-o intrebare, sugereaza locul acestei intalniri, „La biserica cea veche / Dintr-o margine de sat?”.
Poetii acestei antologii au diverse meserii, preocupari, idealuri, job-uri ... Ei pun accentul pe diverse realitati cotidiene sau metarealitati si fac jocul propriilor idealuri. „Fereastra inimii”, despre care scrie Iulia Dragomir, este doar unul dintre locuri, dintre multe altele, de unde poti privi ospatul lumii, dupa care te intorci la „Cartea” unde a fost scris primul Cuvant.
,,Nelinistile de toamna”, ale lui Dan Fripis, au un raspuns complementar in marturisirea Veronicai Leca, in „Autoportret cu doua aripi legate de umar” sau in fragmentele de „film mut” ale Danielei Toma. Undeva, printre ele, gasim si „minunea golului” in care Stela Ember pluteste „fara a se izbi de pasari ...”.
Mini-poemele lui Ionut Manea, cu personaje dintr-un posibil teatru meta-animalier, unde Paduchele, Prostituata, Visul, Mizeria si lista poate continua – fac parte din „Jocurile lumii pe taraba unui targovet”.
Ce mai gasim pe aceasta taraba?
Un dictionar de limbi straine, stiut pe de rost de Monica Manolachi, sau „vantul moale” care insoteste poemele fara titlu ale Monei Motorga, sau numai ecoul lor, ca un „ecou al ploii” care se propaga in poemele semnate de Tania Nicolescu. Bagajul de cuvinte, intr-o astfel de calatorie, cuprinde pentru Mihaela-Angela Stan emotii amestecate intr-un echilibru stabil.
Vorbeam mai sus despre preocuparile cotidiene ale poetilor, despre job-urile lor, despre influenta pe care, poate, acestea o au asupra operei lor.
Simona Stapan spune intr-o notita biografica de cateva randuri: ,,Corporatista si imi place!”. Atunci sa cautam, daca exista, legaturile corporatiste in poemele ei! Eu nu am gasit niciuna, ci doar o fericire retro si „camasa de forta” care se poate numi iubire si care poate avea „greutatea unei somnolente”.
Nuantele realitatii cotidiene, sociale, artistice, intr-o gama infinita de decodari poetice, au diverse referinte. Tatiana Stoicescu le alege pe cele ale suprarealismului, iar Lorena Stuparu pe cele ale mesajului „like” trimis tuturor.
Exista o poeta japoneza, Saito Fumi, considerata „regina poeziei tanka”. A trait 93 de ani si a scris despre flori de cires, despre noroi, despre mama oarba de care avea grija, despre operatiile de san pe care le-a suferit, despre Palatul Imperial unde a fost primita de doua ori de Imparatul Japoniei..., despre dragoste, despre zapada care vine din cer, ca o eliberare.
Mi-am amintit de ea, citind in aceasta antologie, primul poem din grupajul semnat de Andreea Tanase, despre alt fel de eliberare.
Scrisul te elibereaza. Terapia scrisului nu este usoara. Este la fel ca o calatorie spre tarmul visat...
Clelia Ifrim