Designul Universal pentru Învățare (Universal Design for Learning, UDL) nu reprezintă doar un model educațional, ci o viziune pedagogică transformatoare, care propune o schimbare de paradigmă în raport cu modelele tradiționale de predare și învățare. UDL promovează o abordare centrată pe elev, încurajând transferul de control dinspre profesor către elev, în scopul facilitării unui proces educațional incluziv și adaptat tuturor categoriilor de învățăcei. Scopul fundamental al implementării UDL este crearea unui cadru de învățare flexibil, în care fiecare elev este ascultat, înțeles și sprijinit în dezvoltarea sa, în acord cu propriile abilități și nivel de dezvoltare.
În România, reformele educaționale sunt frecvente și declarativ aliniate la recomandările Uniunii Europene și ale organizațiilor internaționale, precum UNESCO. Cu toate acestea, implementarea reală a acestor reforme se confruntă cu dificultăți majore. Pe de o parte, infrastructura educațională este adesea inadecvată, mai ales în mediul rural sau în localitățile izolate. Pe de altă parte, formarea insuficientă a cadrelor didactice și reticența acestora față de noile paradigme educaționale constituie obstacole semnificative în calea transformării sistemului.
O problemă structurală a sistemului educațional românesc o reprezintă dependența de modele tradiționale rigide, dublată de lipsa unei viziuni sistemice coerente. Reformele sunt adesea impuse de sus în jos, fără o analiză profundă a realității de la firul ierbii. În școlile din comunități defavorizate, elevii se confruntă încă cu lipsa rechizitelor, cu suport familial precar sau absent, cu cadre didactice slab motivate și cu o infrastructură săracă sau chiar inexistentă. Deși există inițiative pozitive și școli care adoptă practici educaționale moderne, acestea sunt insuficiente pentru a genera o schimbare sistemică. Rezultatele testelor PISA reflectă această realitate: România se situează constant în partea inferioară a clasamentelor europene, ceea ce indică o criză profundă de eficiență a educației. Însă succesul educațional nu înseamnă doar performanță academică, ci și pregătirea tinerilor pentru viață – personală, socială și profesională.
În acest context, statutul cadrelor didactice a suferit o devalorizare semnificativă. Profesorii nu mai sunt percepuți drept formatori de caractere sau vectori de cunoaștere, ci adesea drept simpli executanți ai unui sistem birocratic. Această situație poate fi însă reversibilă: prin asumarea unui rol activ în dezvoltarea profesională continuă. Prin implicarea în formări, prin deschiderea către metode moderne de predare și prin crearea de comunități de practică, cadrele didactice pot recâștiga prestigiul profesional și pot deveni agenți autentici ai schimbării.
Dincolo de aspectele educaționale, România se confruntă și cu o criză a pieței muncii. Existența unei forțe de muncă insuficient pregătite pentru meserii de complexitate medie este dublată de fenomenul supraspecializării tinerilor, care ulterior migrează, în căutarea unor condiții profesionale și financiare mai favorabile. Această polarizare profesională și emigrarea continuă conduc la un dezechilibru socio‑economic profund, cu efecte negative asupra sustenabilității sistemului.
Volumul de față își propune să prezinte modalități concrete de implementare a principiilor UDL în contextul educațional românesc, ca o soluție viabilă pentru creșterea calității procesului de predare‑învățare. Totodată, prin această lucrare dorim să atragem atenția asupra importanței formării profesorilor, astfel încât aceștia să devină facilitatori ai învățării autentice și promotori ai dezvoltării de competențe relevante pentru viață. Deși UDL este doar unul dintre modelele posibile, el se remarcă prin accesibilitate, adaptabilitate și rezultate dovedite în alte sisteme educaționale. Prin urmare, adoptarea sa în România poate contribui la transformarea educației într‑un proces incluziv, eficient și orientat spre viitor.