Romanul intitulat Mângâierea pisicii al scriitoarei Corina Vlădoiu este o carte în care catharsisul devine procedeu estetic esențial în construirea simbolicului ideatic al narațiunii. Alice, protagonista romanului caută sensul vieții, vrea să se regăsească, vrea să trăiască. Scris sub forma unei cărți confesive, de unde perspectiva narativă subiectivă irizează tonul psihologic spre stratificări ideatice ale autoanalizei, romanul condensează o interesantă poveste despre singurătate, alienare și recompunere spirituală. Experimentând o serie de relații sentimentale trecătoare, eroina fuge de trecut, pleacă din țară și trăiește în Danemarca. Sub aparenta liniște, mai degrabă o acalmie sufletească, menținută prin rețineri, prin gesturi repetitive, printr‑un fel de existență monotonă, Alice are senzația că a depășit trecutul apăsător. E doar o amăgire, fiind vorba de o rutină existențială autoimpusă: profesia de dascăl la o școală din apropiere, întreținerea locuinței, gesturile standard din zilele libere (o cafea pe terasa casei, relaxarea prin muzică sau plimbările prin împrejurimi), creează impresia de viață liniștită. Doar că Alice este un personaj puternic care are nevoie de sentimente înalte, de o viață trăită și asumată, nu doar de strategii și gesturi standard; rutina zilnică este doar un mod de a camufla starea de acalmie interioară, un fel de a ține în frâu pulsațiile vieții.
Jurnalul în care eroina notează diferite stări, emoții e un element cheie în menținerea echilibrului sufletesc. Obișnuința lucrurilor făcute în același mod, rutina existențială înșeală marile convulsii interioare, construiesc un fel de zid de autoapărare. Danemarca îi dăduse posibilitatea să treacă peste relațiile traumatizante, peste dureri, înăbușindu‑le. Departe de România, locul care îi amintea de marile ei transformări sentimentale, Alice încearcă să‑și reprime orice gând despre trecut. Această reprimare, această înăbușire forțată nu înseamnă neapărat vindecare, ci e doar o iluzie. Declicul psiho‑emoțional se produce odată cu sosirea unui colet anonim, nesemnat, din țară, din România. E punctul care scurtcircuitează epicul romanului; de aici începe adevărata călătorie interioară a eroinei. Fluiditatea discursivă a romanului e dată de permanenta confesiune a protagonistei.
Personaj‑narator și deopotrivă, personaj-raissoneur, Alice își asumă un dublu rol: actant și analist. Construcția personajului e realizată printr‑un demers complex: judecând retrospectiv propriile fapte, protagonista are capacitatea să se autoanalizeze minuțios, din mai multe perspective. Ceea ce constituie elementul distinctiv al acestui roman, este tocmai acest mod de proiecție a personajului. Dincolo de perspective retrospective, de analize ale sinelui, de sondarea psihologică a propriei persoane, Alice are capacitatea să‑și observe propriile frici, fuga de trecut și plafonarea existențială. De aceea, coletul sosit pe neașteptate din România scoate la iveală traumele ascunse, puse într‑un ungher uitat din sufletul protagonistei. Deschiderea coletului coincide în plan simbolic, cu reîntoarcerea spre trecut. Călătoria în labirintul vieții de‑abia acum începe. Alice primește două jurnale, unul al lui Sebastian și celălalt al ei pe care le ținuse în perioada cât trăise povestea de iubire cu Sebastian, o poveste care eșuase și din cauza căreia plecase în Danemarca. Periplul călătoriei în propriul trecut aduce la suprafață răni care păruseră a fi vindecate. Era doar o amăgire, Alice încă avea răni care sângerau. Nu poate nici acum să găsească în mod cert calea vindecării și alege să plece, să fugă din nou de trecut. Vinde casa din Danemarca și își cumpără o casă în țară, la Oradea, în speranța că Sebastian nu o va mai găsi.
Dinamismul stilistic al acestui roman de factura psihologică e dat de faptul că apar câteva aspecte de natură detectivistică, ceea ce conferă epicului romanesc tensiune, flux narativ. În Oradea, Alice reușește pentru o perioadă să‑și înșele sinele, recurgând la același gest de a‑și camufla tenebrele inconștientului prin impunerea unui program stereotip de viață. Orele cu elevii la școala din Oradea, îngrijirea gospodăriei împreună cu tanti Lena, femeia ardeleancă tipică, alături de care legase o frumoasă prietenie, grija față de cele trei pisici pe care și le adusese din Danemarca în acest spațiu. Gesturile stereotipe în confereau o liniște, o anumită senzație de apărare, dar ele nu erau decât stări compensatorii. Alice îl va revedea pe Sebastian chiar în curtea școlii, fiindcă prin detectivul angajat acesta reușise să o găsească într‑un timp scurt. Reîntâlnirea cu el va fi esențială, dar dificilă; deopotrivă grea și răvășitoare, dureroasă și inevitabilă în procesul autovindecării. Alice nu reușise să ierte, și tocmai acest lucru definește condiția umană. Prin iertare, omul atinge culmile desăvârșirii interioare, se apropie de Dumnezeu, învață să trăiască în echilibru. Alice nu învățase încă această formă superioară a devenirii sale. De‑abia după reîntâlnirea cu Sebastian, cu trecutul va învăța să ierte și să trăiască.
E un moment decisiv în periplul avataric spre interiorul său; Alice trece prin stări conflictuale, între negare și acceptare, între durere și extaz. Dorește să reconstruiască legătura cu Sebastian, deși are un permanent sentiment al tragicului. Visele nu sunt doar simbolice, ci sunt și premonitorii. Toate ființele hiperbolizate din visele ei, sunt în accepțiune psihanalitică, fantasmele trecutului, dar și fricile sufletești. Într‑adevăr, senzațiile premonitorii ale unei drame iminente s‑au adeverit. În seara când ar fi trebuit să se vadă și să‑și vorbească deschis, Sebastian nu a mai venit, ba mai mult, la telefon i‑a răspuns o femeie. Alice recurge la un gest extrem, ia un pumn de medicamente, dar tanti Lena, personajul salvator, intervine la timp. Internată la spital, revede o figură masculină pe care o cunoscuse în drumul ei dinspre Danemarca spre Oradea. Bărbatul pe care‑l cunoscuse în benzinăria de pe traseul spre vamă, era Alex, un renumit medic. Din acest moment întreaga viață a eroinei prinde un alt contur. Alex este bărbatul care îi va vindeca traumele afective, este cel care o va învăța să ierte și să iubească din nou. Prin acest personaj, autoarea introduce ideea de destin, strecurând în firul simbolic al narațiunii concepte precum dăruire, iertare, ajutor, iubire pură. Acceptarea unei traume psihice echivalează cu nevoia de vindecare. Alex, un om trecut el însuși prin mari dureri (soția îi murise din cauza cancerului) o învață pe Alice lecția despre dragostea adevărată. Printr‑un ajutor emoțional necondiționat, prin devotament și echilibru, Alex îi redă dreptul la viață, la adevărata viață.
Scriitoarea surprinde evoluția acestei relații în note dense, alcătuind întreaga transformare a protagonistei dintr‑o panoramă complexă a emoțiilor. Tocmai această tehnică de a surprinde fiecare nuanță a trăirilor face ca scrierea să aibă reale calități stilistice. Corina Vlădoiu trasează într‑o manieră originală, modalitățile de reconstrucție sufletească a femeii cu trecut traumatic. Abilitatea cu care construiește planurile analizei introspective, felul în care e redat procesul anamnetic al introspecției interioare sunt elemente care fac din acest roman, o frumoasă confesiune despre eul feminin scindat de traume sufletești. Alice poate fi oricare dintre femeile care nu reușesc să se recompună, pentru că prejudecățile societății sunt uneori mai puternice decât nevoile omenești. E un roman care ne vorbește despre iertare și iubire, o carte care pune în paginile ei, o lecție despre viață și acceptare. Dincolo de filonul psihologic al romanului, se observă rolul catharctic al literaturii. După o astfel de poveste, ne redescoperim, ne eliberăm, ne bucurăm de viață.
Mihaela RĂDULESCU