Realizarea unei lucrări comprehensive (chiar și numai din punct de vedere geomorfologic) despre alunecările de teren de la Curbură poate părea un demers hazardat. Folosesc acest cuvânt pentru a‑l cita pe Prof. Gheorghe Niculescu, care mi‑a spus acest lucru la auzul tematicii de Doctorat către care am fost sfătuit să mă îndrept de Prof. Dan Bălteanu (căruia îi port recunoștință pentru deschiderea ochilor într‑o direcție de care m‑am temut mult timp). Formularea completă, spusă (și aprobată cu eleganța caracteristică de Dr. Maria Sandu, cel mai exigent examinator din comisie) de Domnia Sa în 2001, a fost “Micule…ăsta e un subiect…cel puțin…hazardat, ca să folosesc termenul ăsta nou, care văd că place tot mai mult”, iar după un zâmbet, pe care nu am știut unde să‑l încadrez între milă și admirație, a continuat “…poți să ieși liniștit la pensie tot cu subiectul ăsta nerezolvat în cap…”. Cine a avut onoarea să cunoască perfecțiunea la care ducea Prof. Niculescu studiile de teren și grafica ce rezulta în urma lor, poate înțelege (mai bine decât am făcut‑o eu, aflat la acel moment ca student masterand cu brio autoconsiderat omnipotent și omniscient) adevărul acelor vorbe. L‑am cunoscut și eu, aproape 20 de ani mai târziu, când, după zece ani de la susținerea tezei de doctorat, am văzut că‑mi este extrem de greu să pun punct și să sintetizez o imagine geomorfologică a alunecărilor de teren din Carpații și Subcarpații Buzăului. De vină este complexitatea acestor manifestări ale naturii, atât de intens relaționate la interfața dintre geomorfologie, geologie, climatologie și hidrologie, seismologie și chiar geografie socială și economică. Această imagine a complexității covârșitoare a fenomenului o are oricine urcă pe Valea Buzăului de la Vernești către Întorsură, iar peisajul ne dezvăluie succesiv fațete aparent disparate dintr‑un tot pe care, pe măsură ce urcăm, îl întrezărim din ce în ce mai clar în toată amploarea sa. Le‑am descoperit (și încă nu m‑am oprit din asta) alături de colegi din Institutul de Geografie și de aiurea (Nicu – umbra și sprijinul meu constant, Thomas, Cees, Jean‑Philippe, Hans‑Balder, Anne‑Sophie, Romy, Philippe, Ducu, Rainer, Fredi, Florin și Natașa, Benni, Simone&Simone, Petru, Alessandro, Paola, Veronica, Marta, Laurențiu, Daniel, Michiel, Michel și Mike, Thom, Alexandre, Teodor și poate încă odată pe‑atâția). După deschiderea largă a teraselor Buzăului, a căror evoluție în contextul mișcărilor neotectonice îl făcea mereu pe Prof. Lucian Badea să exclame, în timpul prelegerilor de la Școala de Vară de la Pătârlagele, că sunt ca la carte, începem să simțim cum mașina, bicicleta sau tractorul care ne urcă în susul râului începe să dea‑n gropi. Sunt alunecările ascunse (cum le numea Prof. Niculescu, arătându‑mi cum sate întregi s‑au dezvoltat pe deluviile latente) de la Unguriu, Măgura și Ciuta, pe care cu greu le putem intuit fie și printr‑o comparație cu uriașa limbă de pornituri, cum era numită de Dr. Nicolae Muică alunecarea de la Bădila, ce ni se dezvăluie în toată imensitatea ei printre curbele de după Fântâna lui Mihai Viteazu. Iar după ce cumințenia depresiunii de la Cislău ne face să uităm câteva minute de alunecări, urcatul și coborâtul conurilor aluviale din pietrișuri de Cândești ne fac să încetinim, și astfel realizăm că am intrat într‑un rai al alunecărilor de teren, dacă acesta există: alunecările superficiale și profunde de la Zaharești și Tega, curgerile de la Măguricea și Cârnu, amfiteatrele largi cu alunecări ale Blidișelului, Muscelului și Viei, conul uriaș de la Burdușoaia, noroiul ce inundă aproape anual drumul la Malu Alb, alunecarea cu un contur perfect de la Șețu și vecina ei de vis‑à‑vis, curgerea perfectă de la Chirlești, alunecările și curgerile uriașe ce închid bazinetul de la Păltineni, alunecarea imensă de la Nehoiașu, a cărei descriere a Prof. Posea ne duce cu gândul la DSGSD‑urile din Alpi sau alunecarea profundă de la Groapa Vântului, unde pare că tot muntele a luat‑o la vale, după cum a exclamat înmărmurit un turist ce‑și oprise mașina la vederea (mirată) a unui grup de 30 de oameni, care aproape că blocau DN10 în toamna anului 2008, nevenindu‑i să creadă că poate fi admirată o așa grozăvie groaznică. Iar când crezi că nu se poate mai bine de‑atâta, nu‑ți rămâne de făcut decât să‑i asculți pe Prof. Adrian Cioacă și să intri pe Bâsca Rozilei, unde înțelegi ce înseamnă Pseudokynegetikos uitându‑te la alunecarea de la Balta (Care alunecare? Aici e munte…după cum spunea mirat un localnic, întrebându‑se de ce plimbăm zecile de kilograme ale bobinelor ERT în susul și‑n josul unei alunecări); pe Dănuț Călin și să treci Ivănețul pe la Varlaam, către Plaiul Nucului și după ce te‑ai săturat să vezi focul viu de la Terca, să te întorci și să vezi pe celălalt mal al Slănicului un con uriaș, ce a blocat valea pe mai bine de 800 m; pe Nicolae Muică și să cobori de la Plavățu pe Jghiab, uitându‑te la o bancnotă de 10 lei pe care ai primit‑o rest și din care îți zâmbește Bisoceanca lui Grigorescu.
Dincolo de imaginea romanțată de mai‑nainte (Vlahuță a fost doar primul care m‑a condus pe acolo), problema alunecărilor de teren din Carpații și Subcarpații Buzăului ridică, și cu siguranță va ridica încă mult timp de acum încolo nenumărate probleme în înțelegerea complexității lor morfogenetice și dinamice, ce țin de predispoziția accentuată a reliefului către astfel de procese sau de incertitudinile procesului de estimare a probabilităților de apariție viitoare a acestora în spațiu și timp. Legăturile extrem de strânse pe care analiza lor geomorfologică le are cu științe mai mult sau mai puțin îngemănate (climatologie, hidrologie, geologie, seismologie sau geodinamică) deschid o gamă extrem de largă de posibilități de evaluare. Sprijinul tot mai consistent primit de la furnizorii de imagistică geo‑spațială, precum și dezvoltarea extrem de rapidă a mijloacelor tehnice de teren și a științei IT, fac tot mai facile operațiuni care acum 20‑30 de ani erau poate considerate la limita științifico‑fantasticului. Tot ce rămâne este ca omul de știință modern să‑și adapteze un modus operandi în care greutățile devin provocări. Am încercat acest lucru în lucrarea de față, iar prima și poate cea mai mare provocare a fost însăși scrierea ei. La aproape 10 ani de la susținerea tezei de doctorat, am gândit lucrarea ca o sinteză a celor detaliate în teză, și, ulterior, în încercarea de a cuprinde multa și complexa informație disponibilă într‑un mod care să permită reperarea unui anumit nivel intermediar, gândit ca o bază de plecare a celor care vor dori, pe viitor, să detalieze aspecte fundamentale sau aplicative ale alunecărilor de teren din acest spațiu. Este nevoie de astfel de studii. Ne‑o pot confirma colegii de la ISU Buzău, care au nevoie de fundamentări științifice solide ale acestor procese ce‑și iau anual un tribut bănesc nemeritat, pentru a aprecia cu mai multă exactitate unde să‑și canalizeze energia în timpul prevenirii, intervenției sau a recuperării post dezastru. Sunt oameni de nădejde, al căror curaj nu e întrecut decât de devotament, și mi‑au arătat‑o cu prisosință Dir. Dorina Năstase, Col. Nicolae Dănuț, Col. Dan Manciulea, Col. Adrian Mondea.
Am lăsat la urmă pe cei către care se duce tot sufletul meu, soția și fiul, părinții și sora. Fără voi mereu alături, nu aș fi ajuns aici! Nu vă pot mulțumi îndeajuns!