Nu am scris această carte ca să răspund la întrebări. Am scris‑o pentru că unele lucruri, dacă nu sunt lăsate să curgă, încep să doară.
Undeva, o frunză cade s‑a născut din tăceri lungi, din pierderi care nu s‑au închis niciodată complet și din acea formă de iubire care continuă să existe chiar și atunci când nu mai are un chip în față. Am scris‑o dintr‑un loc în care nu mai aveam nevoie să înțeleg totul, ci doar să rămân deschisă.
Personajele acestei cărți nu au venit la mine ca o invenție. Au apărut ca niște prezențe; unele clare, altele abia schițate. Le‑am urmat fără să le forțez, așa cum urmezi un murmur fără să știi exact de unde vine. Geea, Costas, Ira, Theodor, Aner - fiecare poartă ceva ce nu poate fi explicat pe deplin, dar poate fi recunoscut. Această carte nu vorbește despre destin, vorbește despre atenție. Despre felul în care, atunci când asculți suficient de adânc, lumea începe să răspundă. Nu cu zgomot, nu cu certitudini, ci cu semne mici: o tăcere care se așază, o frunză care cade, o senzație că ceva continuă chiar și atunci când pare că s‑a sfârșit.
Am scris despre iubire, dar nu despre cea care se proclamă, ci despre cea care rămâne. Despre legături care nu se rup, ci se transformă. Despre oameni care nu conduc, nu domină, nu explică — ci țin spațiu pentru ceilalți. Și despre copilărie, nu ca vârstă, ci ca stare de deschidere față de lume.
Aceasta carte nu care cere să fie citită într‑un fel anume. Poate fi citită încet sau fragmentat. Poate fi lăsată și reluată. Poate fi simțită diferit de fiecare cititor — și este bine așa. Nu caut un sens unic. Caut o întâlnire. Dacă, la un moment dat, vei simți că anumite pagini te ating fără să știi de ce, nu încerca să explici. Lasă‑le să rămână. Unele lucruri nu sunt făcute să fie înțelese, ci purtate.
Cartea nu îți va spune ce să crezi. Dar poate îți va aminti cum este să asculți.
Gabrielle Cassia