Imagologia regasita - Otilia Sirbu

OTILIA SIRBU

Intr-una dintre cele mai cunoscute carti ale sale, Imagini si simboluri, Mircea Eliade remarca faptul ca oamenii in general, inclusiv cei mai realisti, traiesc din imagini, si o buna parte din tot ceea ce alcatuieste universul lor de lucruri stiute este constituit prin aceste imagini. Este o realitate faptul ca mintea noastra se lasa  conditionata, si ca ea se afla in antiteza cu ideea de minte libera de orice determinare, aceasta din urma reprezentand o utopie, iar nu o posibilitate reala. Jacques Le Goff, in lucrarea Imaginarul medieval, atrasese atentia ca „atat viata omului, cat si viata societatilor sunt legate totodata de imagini, dar si de realitatile concrete. Astfel ca nu se poate vorbi despre o gandire fara imagine“.
Omul isi delimiteaza un „univers de siguranta“, in care se simte la  adapost, si pe care-l apara prin ziduri de cetate sau prin sisteme de aparare magica, ca sa folosim o formula a lui Mircea Eliade. Dincoace se afla el insusi, omul, incuibat in „acasa“, adica in locul unde este bine si armonie. Dincolo este necunoscutul datator de temeri motivate, din partea caruia te astepti la rau, la destructie, la urat, la dizarmonie.
Oamenii care traiesc dincoace alcatuiesc o categorie compacta de insi „asemenea“, care se recunosc unii pe altii, care stiu la ce sa se astepte unii de la altii, care au fost si ieri impreuna si vor fi si maine – ei sunt ceicare au ridicat zidurile de cetate, ei sunt cei care le apara. Se numesc impreuna – mai presus de oricare alt nume – „noi“, si se disting in mod voluntar de ceilalti. Iar ca sa ajunga aici, anterior ei au trecut prin etapaineludabila a asumarii colective a portretelor/ imaginilor celorlalti. Altfel spus, a penalizarii celorlalti prin imaginile negative, cu ajutorul carora sunt identificati.
„Strainul“ este prin excelenta un personaj negativ; nu ar putea fi altfel, decat daca s-ar lepada de propriile daturi si le-ar lua pe ale noastre. Klaus Heitmann a atras luareaminte asupra unui fenomen: odata ce o societate/colectivitate a facut pasul de a identifica un „strain“, el va face in mod automat si al doilea pas, acela de a-l identifica in postura de „dusman“. Odata identificat ca „dusman“, el se arata instantaneu ca este rau, urat si agresiv. Daca nu era el, ne era mai bine – de aceea suntem suparati pe el.
Lumea s-a cladit ca arhetipuri (mental) – asa cum insista René Girard in cartile sale, mai ales in Prabusirea Satanei – pe violenta, pe sacrificiul asigurator al statu quo-ului, care este un act de violenta, pe omorul ritual fondator, care este un act de violenta si el, pe putere, care este tot un act de violenta.  Imaginea despre cei ce nu fac parte dintre „noi“ si de la care ne asteptam, intr-un fel sau altul, la acte agresive, este o imagine violenta. Imagologia este modalitatea prin care oamenii sunt inclusi in grupul „alor nostri“, unde castiga sentimentul ca se apara, odata ce stiu cine sunt ceilalti. „Noi“ este o notiune extrem de rodnica si fundamental violenta, prin care omul este indus ca centru si masura. Centru, pentru ca lumea incepe, de jur imprejur, dincolo de delimitarile stabilite pentru „noi“; masura, pentru ca toate criteriile dupa care este judecata si evaluata lumea pleaca de la modelele stabilite prin „noi“.
Este vorba despre ideea de „reprezentare“ - „reprezentare a lumii“, asa cum i-a spus Arthur Schopenhauer, in lucrarea Lumea ca Vointa si reprezentare, autor ignorat cu totul de analistii de azi ai imagologiei, inclusiv de Émil Durkheim, cel care a introdus conceptul de „reprezentare colectiva“, inteleasa ca fruct al gandirii colective.
Avem de-a face cu un fenomen inefabil si subtil, perceput, nedeslusit. Serge Moscovici, in lucrarea Fenomenul reprezentarilor sociale, nu s-a sfiit sa recunoasca impasul in care se afla cercetarea: „Cat despre legile gandirii colective, ele sunt complet necunoscute. Psihologia sociala, a carei sarcina este sa le defineasca, nu este altceva decat un cuvant care descrie tot felul de generalizari vagi, fara nici un obiect clar asupra caruia sa se aplece.
“ Imaginea este forma cea mai edificatoare de ceea ce se intelege prin cunoasterea subiectiva. O cunoastere conform particularitatilor subiectului, a prejudecatilor lui, a stereotipiilor lui. O cunoastere sui generis. O cunoastere in legatura cu care nu se pune problema corectitudinii sau noncorectitudinii, pentru ca imaginile sunt rezultatul unui raport, astfel ca ele sunt corecte doar in legatura cu consecintele acelui raport.(...)
Dintotdeauna, omul a construit (uneori, in loc de „a construit“, termenul mai potrivit ar fi „a demolat“) imagologic. In atare postura, omul facea insa proza fara sa stie, precum Monsieur Jourdain al lui Molière. Abia in 1985 cineva a atras atentia asupra acestui mecanism atat de obisnuit, de uzual, incat pur si simplu nu i se acorda atentie. „Revelatia“ a avut loc la cel de-al XVI-lea Congres International de Stiinte Istorice, la Stuttgart, in anul amintit, cand cercetatoarea franceza Héléne Ahrweiller a prezentat o comunicare a carui tema era „imaginea celuilalt“. Practic, de-atunci imagologia a devenit o modalitate de studiu distinct si o disciplina sociala de sine statatoare.
Cercetatoarea in discutie doar identifica, la acel moment, faptul ca exista o anume poarta pur si simplu neevidentiata pana atunci, pe care ea o intredeschidea. Ulterior, cercetarile au dus la un continut mult mai cuprinzator, astfel incat astazi se recunoaste ca exista o parte foarte importanta a mentalului nostru, constituit pe imagini asumate automat de toti „ai nostri“, imagini ce sunt un „bun comun“, ce n-a fost supus niciunei cenzuri sau analize, si in care nu intra doar imaginea celuilalt, ci si imaginile institutiilor, a raporturilor umane, a religiei si credintelor etc. Intre „ai nostri“, imaginea este „parola“, „semnul de recunoastere“ pe care oamenii il schimba intre ei, pentru a-si confirma apartenenta.
Astazi, este un loc comun evidentierea acelui mecanism care afirma ca „indivizii au nevoie sa se compare cu ceilalti pentru a se evalua”. A se evalua, evident, cu scopul aprioric constituit de a evidentia axioma superioritatii „alor nostri“ in raport cu ceilalti.
Jean Piaget observa ca „pe masura ce re- prezentarile progreseaza, distantele intre ele si obiectul lor cresc”. Intr-adevar, pe masura ce amplificam si exacerbam detaliile privi- toare la imaginea celuilalt, noi amplificam, ca stare de consecinta, detaliile pozitive ale autoimaginii noastre (iar aceasta este ea insasi un obiect de studiu al imagologiei).
Imaginea (perceptia imagologica) este un mit lipsit de story, ce se prezinta ca o concluzie, ca un verdict, ca o maxima. Ea este in fond un exercitiu de stereotipie si prejudecata, care insa se afiseaza pe sine intr-o aura de siguranta: imaginile clameaza o autosuficienta, o imuabilitate datorata faptului ca Dumnezeu este cel care a transat astfel lucrurile.
In lucrarea sa Imagologia literara comparata, Gheorghe Lascu face urmatoarele precizari: „O constanta este totusi punctul de plecare: notiunea de «imagine», care trebuie luata in sens figurat, si nu de imagine reala, fotografica,   a   realitatii   straine. Imaginea «imagologica» este o reprezentare concentrata, simplificatoare, realizata sub forma cliseului, a stereotipului. Ne aflam, din acest punct de vedere, pe terenul psihologiei, unde imago este o reprezentare, o constructie mentala. Sa notam in trecere ca pentru studiul imaginilor reale, conforme cu realita- tea, menite sa ajute la diagnosticare si tratament,  medicina  foloseste  termenul  de
«imagistica». Imagologia opereaza cu repre- zentari colective, socializate, ce tradeaza o mentalitate colectiva si care sunt considerate ca reprezentative pentru acea comunitate. “
In afara unei imagologii, sa-i spunem, generale, in cadrul cercetarii aplicate, s-a impus ca ramura aparte si imagologia istorica, cu domeniu de aplicabilitate si material de referinta distinct, chiar daca metodologia ramane fundamental aceeasi. In lucrarea Imagologie. Imagologie istorica, autorii, Ion Chiciudean si Bogdan-Alexandru Halic, o definesc astfel: „Imagologia istorica studiaza imaginile care s-au creat si au functionat in anumite epoci istorice. Ea analizeaza modul de proiectare, formare, cristalizare si sedimentare a imaginii celuilalt si autoimaginilor, precum si a imaginilor induse in mod deliberat, urmand anumite modele de strategii, pe baza izvoarelor istorice. Imaginile constituite pe baza izvoa- relor istorice au trasaturi si caracteristici proprii care le individualizeaza: poarta amprenta orizontului de interpretare a epocii, a subiectivismului si a intereselor prin care sunt percepute si filtrate evenimentele; sunt puternic influentate de mentalitatile dominante in epoca“.
Lucrarea aceasta abordeaza tematica imagologiei istorice. Ce am ales pentru acest studiu? Cartea de fata se opreste la cateva imagini, al caror mecanism de formare l-am reconstituit („regasit”, asa cum am preferat sa figureze in titlu), subliniind rolul factorului politic, care a alimentat succesiv imaginea, aducandu-i tente noi, in pas cu evenimentele noi sau cu etapele noi in consolidarea unor stari.
Pentru inceput, am luat in discutie imaginea pe care egipteanul si-o faurise asupra strainului, imagine profund negativa, careia, desigur, i se pot gasi convingatoare motivatii istorice, datorate la doua randuri de eveni- mente cauzate de: ocupatia de aproximativ doua sute de ani a Egiptului de catre hiksosi si, apoi, repetatele atacuri distrugatoare ale „popoarelor marii“. In epoca elenista groaza egipteanului fata de straini este inlocuita cu alta mentalitate, mai apropiata de toleranta.
Apoi ne-am oprit la imaginea pe care grecul si-a edificat-o in legatura cu barbarul, in esenta: strainul. Notiunea de barbar este una etnica, desemnandu-l pe negrec in general, dar devine si una morala, caracte- rologica, vizand un anume grad de civilizatie ori o anume filosofie de viata. Cultivarea in fundamentul lui negativ a imaginii barbarului a fost un stimul pentru formarea si consolidarea pregnantului nationalism grec, creator al unei stari de spirit pangrecesti, datorita careia s-a putut realiza epopeea militara si politica a lui Alexandru cel Mare.
Egiptul si egipteanul au constituit repere cunoscute „lumii intregi”, care, chiar daca nu totdeauna i-a agreat pe egipteni, de cele mai multe ori s-a inchinat in fata unui anume mister pe care-l reprezentau ei. Am urmarit tusele imaginii egipteanului, sugerand o anume cronologie, pe traseul evrei – greci – romani. Observatia care se impune este ca imaginea egipteanului pe traseul amintit nu este neaparat unitara, daca ne referim pe de-o parte la prioritatile iudeului, iar pe de alta parte, la cele ale lumii greco-romane, nici ea insasi total unitara.
Cu totul alta este situatia, daca avem in vedere concluziile celei de-a treia teme, si anume imaginea evreului asa cum a fost ea perceputa de egipteni, de greci sau de romani. Imaginea evreului a fost constant si unitar negativa. O anume conjunctura culturala, asupra careia ne-am oprit pe larg, a facut ca, pe rand, grecii si apoi romanii sa beneficieze de imaginea evreului ajunsa pana la ei, careia n-au facut decat sa-i  adauge tuse noi.
In penultimul studiu am abordat imaginea iudeului asa cum apare ea la crestini. Aceasta imagine a preluat toate acumularile anterioare, radicalizandu-se insa prin noi contributii, in primul rand prin tusa vizand acuzatia de deicid adusa poporului evreu. Desigur, lucrarea de fata nu si-a propus a reconstitui o istorie a „miturilor fondatoare ale anti-semitismului“, cum se exprima Carol Iancu (prin chiar titlul celebrei sale lucrari), asa cum nu si-a propus nici monografii despre barbari sau egipteni.
In sfarsit, in cadrul ultimei teme tratate, am incercat sa reconstituim imaginea grecului - de speciala stabilitate, astfel ca o regasim practic nealterata in liniile ei principale pe o perioada ce depaseste mult un mileniu. Am identificat inceputul procesului imagologic privindu-i pe greci la sfarsitul Republicii, in perioada Principatului lui August, cand alt tip de trasaturi de imagine a „celuilalt“ si, prin ricoseu, de autoimagine a romanului, era necesar, din punct de vedere politic, sa fie scoase in prim-plan. Poetul Virgiliu a fost artizanul acestui proces, iar el a venit cu teoria originii troiene a romanilor, teorie ce a capatat, firesc, conotatii anti-grecesti, odata ce stramosii identificati ai romanilor au fost victimele grecilor. Atunci a fost alcatuit „bagajul“ cu defecte al grecului, in care domina perfidia, dovedita de ideea Calului trian, mijloc nedemn, inselatorie, prin care a fost obtinuta infrangerea troienilor. Al doilea strat negativ al grecului provine din confruntarea cu crestinismul, cand elenismul s-a afisat ca opozant principal al crestinismului, astfel ca acesta din urma a recurs la identificarea „pagan = elen“. In sfarsit, studiul pune in evidenta faptul ca trasaturile imaginii negative a grecului functioneaza pana tarziu, in evul mediu tarziu, cand le regasim afirmate de Occidentul catolic, pe fondul cruciadelor.
Excursul nostru nu a avut in vedere decat partial evolutia temelor respective, pentru ca interesul s-a concentrat asupra mecanismului de formare a acestora, mecanism pe care l-am identificat a fi legat de cel politic.