Urmarire comenzi Persoane fizice / Vanzari: 0745 200 718 / 0745 200 357 /// Comenzi Persoane juridice: 0721 722 783

Editura Universitara Rostiri spirituale. Insemnari despre Parintele Dumitru Staniloae, Lucian Blaga si Mircea Eliade, in zarea traditiei mistice a Rasaritului crestin

-7%
60,00 Lei 55,80 Lei

Editura: Editura Universitara

Autor: Adrian Tiglea

ISBN: 978-606-28-1272-0

DOI: https://doi.org/10.5682/9786062812720

Anul publicării: 2021

Editia: I

Pagini: 318

In stoc
Limita stoc
Adauga in cos
Cod Produs: 9786062812720 Ai nevoie de ajutor? 0745 200 718 / 0745 200 357
Adauga la Favorite Cere informatii
  • Descriere
  • Download (1)
  • Autori
  • Cuprins
  • Cuvant inainte
  • Unde se gaseste
  • Review-uri (0)
Cartea lui Adrian Tiglea se constituie intr-o apologie a crestinismului si a spiritului sacru prezent in personalitatea omului. Modalitatea in care se desfasoara aceasta apologie, sub ochii cititorului, lasa impresia unei calatorii interioare a spiritualitatii; dar o calatorie in care suntem atrasi nu doar ca spectatori ai unei autentice etalari de eruditie, ci si ca purtatori tot mai lucizi ai unei spiritualitati trezite din obnubilarea cotidiana. Este acel fel aproape magic de a calatori in inalturi ramanand pe loc, insa revenind schimbati la propria conditie umana. Desfasurarea aceasta surprinde prin aceea ca se articuleaza din mers, ca intr-o aventura a descoperirii acelei comori ascunse in tarina, despre care vorbesc Scripturile (Evanghelia dupa Matei, 13:44). Ea il imbogateste interior pe orice cititor ce rezoneaza cu autorul in pretuirea acestei comori, atat sub aspect ideatic, cat si sub aspectul trairii crestine, caci, dupa cum ne spune Mantuitorul: „unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra” (Evanghelia dupa Matei, 6:21).

 conf. univ. dr. Corina Matei, jurnalist crestin
  • Rostiri spirituale. Insemnari despre Parintele Dumitru Staniloae, Lucian Blaga si Mircea Eliade, in zarea traditiei mistice a Rasaritului crestin

    Descarca
ADRIAN TIGLEA este absolvent al Facultatii de Filosofie, profilul Stiinte Politice, din cadrul Universitatii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si al programului de studii universitare de master in domeniul stiintelor politice al Universitatii ”Lucian Blaga” din Sibiu. In perioada 2003-2006 a fost profesor de stiinte sociale, iar in prezent lucreaza in cadrul Compartimentului Comunicare si Relatii Publice al Bibliotecii Judetene ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea. 
Este autor al lucrarilor Cultura si mentalitati in epoca Marii Uniri: o perspectiva asupra modernitatii romanesti, Leon Kalustian: cavaler al libertatii, Memorator de Filosofie pentru liceu, Memorator de Sociologie pentru liceu. 

Prefata / 5

Calatorie in inima trairii metafizice, in ipostaza sa religioasa / 15

Interferente sacre: Dumnezeul impersonal al filosofilor. Dumnezeul transcendent si personal al teologilor rasariteni / 22

Viclenia inconstientului si critica religiei crestine. Violentul anti-crestin al lui Nietzsche / 59

Universul inconstientului personal si colectiv / 78

Constient, inconstient si arhetipurile inconstientului colectiv  / 91

De la romantismul filosofic german la chipurile tainice ale inconstientului in opera lui Lucian Blaga / 107

Apofatism si teofanii ale sacrului: Marele Anonim al lui Lucian Blaga. Dumnezeul revelat al Vechiului Testament / 123

Singularitatile fiintei umane, in relatia sa cu Absolutul / 149

Prefigurari ale Mantuitorului Iisus Hristos in paginile Vechiului Testament / 202

Iisus Hristos, Cuvantul de dragoste si lumina. Lucrarea rugaciunii inimii / 224

Semnificatii ale jertfei mantuitoare a Domnului Iisus Hristos / 244

Fizionomii spirituale romanesti / 253

De la omul arhaic la omul modern. Camuflari ale sacrului in profan / 272

Rostiri finale / 297

Bibliografie / 312

Ii este proprie omului trairea religioasa sau trairea transcendentului. Experienta religioasa are un caracter personal si, in acelasi timp, este impartasita de catre om alaturi de semenii sai. Bisericii Rasaritene ii este propriu apofatismul, dispozitie a mintii care, in timp ce respinge cunoasterea rationala a divinitatii, recunoaste si asuma pe Dumnezeu drept Taina coplesitoare si imposibil de descifrat conceptual, infinitate in care omul se cufunda, contempland „intunericul” dumnezeiesc.
Adrian Tiglea isi sprijina lucrarea pe doctrinele apofatice ale Sfintilor Parinti, dovedind o temeinica aprofundare a continutului Filocaliilor si, in egala masura, a Bibliei. Caracterul incomprehensibil al lui Dumnezeu este reliefat de-a lungul Vechiului Testament, precum si in scrierile unor nume de referinta ale crestinismului rasaritean, la care autorul face referire. Dupa cum, in mod corect, reitereaza Adrian Tiglea pe parcursul cartii sale, in Fiinta Sa, Dumnezeu este incomprehensibil pentru simturi si pentru ratiune. Acest adevar duhovnicesc nu trebuie, totusi, sa descurajeze pe crestin in drumul duhovnicesc al apropierii de Dumnezeu. Suisul duhovnicesc spre Dumnezeu, care presupune lepadarea omului de patimi si cultivarea virtutilor crestine, prilejuieste impartasirea de harul dumnezeiesc, omul insusi indumnezeindu-se dupa har, in sensul imitarii spirituale a arhetipului divin. Autorul probeaza acest adevar duhovnicesc analizand opera unor autori de referinta ai crestinatatii rasaritene, precum: Dionisie pseudo-Areopagitul, Sfantul Ioan Damaschin, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Isaac Sirul, Simeon Noul Teolog, Cuviosul Nichita Stithatul, Sfantul Isihie Sinaitul, Evagrie Ponticul, Sfantul Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur, Sfantul Grigorie al Nyssei, Grigorie de Nazianz si Sfantul Ioan Scararul. Toti acesti autori identifica diferite trepte ale urcusului duhovnicesc spre Dumnezeu si ne impartasesc propria pedagogie spirituala a apropierii fata de Cel de trei ori Sfant.
Dupa un interludiu dedicat unor ganditori care au atacat crestinismul, intre care Friedrich Nietzsche este reperul teoretic supus unei amanuntite analize, Adrian Tiglea strabate conceptual taramul inconstientului personal si colectiv. El se opreste cu prisosinta in dreptul lui Sigmund Freud si al lui Carl Gustav Jung, articuland o introducere de referinta la inconstientul prezent in opera lui Lucian Blaga, in calitate de concept definitoriu. 
In pofida diferentelor existente intre cei trei autori, retine atentia ideea potrivit careia inconstientul joaca un rol hotarator cu privire la creatiile de cultura proprii spiritului omenesc. 
In vreme ce, pentru Sigmund Freud, inconstientul este o simpla magazie a elementelor psihice refulate din constientul persoanei, o sursa patogena in viata psihica, pentru Carl Gustav Jung, acesta nu se rezuma la istoria personala a individului si nu este integral negativ ca influenta asupra constiintei, ba chiar poate fi substratul inspiratiei si creatiei in cultura. Astazi, constituie un castig cultural larg recunoscut postularea existentei, in psihicul uman de oricand si de oriunde, a inconstientului colectiv; el este privit ca un alt mediu decat constientul, ca mostenire filogenetica si ca sediu al intelepciunii speciei, intelepciune a marilor experiente umane „precipitate” mnezic in arhetipuri. De asemenea, teoria jungiana a arhetipurilor a fost preluata sau resemnificata de numerosi ganditori si creatori in domeniul artei, filosofiei, antropologiei culturale, istoriei ideilor, filosofiei religiei etc. Arhetipul a fost descris ca forma a psihicului uman de universala raspandire, ca mod universal uman de experienta si comportament, exprimandu-se prin simboluri si motive recurente, prezente in toate mitologiile. 
Adrian Tiglea puncteaza bine documentat separatia teoretica a lui Carl Gustav Jung de maestrul sau, Sigmund Freud: respingerea exclusivismului teoriei sexuale freudiene in explicarea naturii si a functionarii inconstientului personal; asumarea unei conceptii energetice, dar si axiologice asupra acestuia; extinderea cercetarii inconstientului dincolo de cel personal si dezvoltarea teoriei proprii cu privire la cel colectiv. Autorul reuseste sa puna in lumina valentele spirituale cele mai inalte ale viziunii jungiene, ceea ce reveleaza si mai pregnant apropierea ei de cea a lui Mircea Eliade, mai ales in privinta pozitivarii inconstientului si a gandirii simbolice, mitice, arhetipale: „Existenta inconstientului suprapersonal sau colectiv inseamna extinderea omului dincolo de sine insusi, „moartea” fiintei sale personale, renasterea intr-un orizont spiritual nou” (p. 76). 
 Mircea Eliade coreleaza teza existentei si manifestarii in cultura umanitatii a arhetipurilor cu aceea a participarii lor la principii cosmice, la o realitate ultima, metafizica. Istoricul religiilor considera arhetipul drept „realitate aflata dincolo de constiinta individuala si dincolo de inconstientul colectiv”. Arhetipul este, in viziunea sa, transcendent, nu imanent; o structura nu a profunzimilor abisale proprii psihismului uman, ci a realitatii insesi (p. 88).
Sunt cunoscute corespondentele ideatice din operele lui Jung si Eliade, urmare si a comunicarii asidue dintre acestia in cadrul intrunirilor de la Ascona, din Elvetia, sub egida Eranos. Poate ca in acest fel se explica nota lui Mircea Eliade, din Memoriile sale, potrivit careia marele psihanalist elvetian era preocupat, spre finalul vietii, de a citi numai teologie patristica, declarandu-se dezamagit de „cecitatea” spirituala a psihologilor si psihanalistilor contemporani. 
Un alt reper in explorarea influentei inconstientului asupra constiintei si creativitatii omului este Lucian Blaga. Ca si Carl Gustav Jung, filosoful inzestreaza inconstientul, mai cu seama sub aspectul sau colectiv, cu predispozitii creative si mitologice. Astfel, accentul in filosofia blagiana cade asupra spiritului inconstient si a coordonatelor sale stilistice, asupra functiilor modelatoare in cultura si in creatie, asa cum sunt ele regasite la diverse popoare, din arhaic pana astazi. Filosoful roman nota: „Preocuparile noastre nu se leaga de problematica psihologiei popoarelor, ci se indreapta spre o doctrina posibila a «spiritului», pe care-l inzestram cu garnituri eterogene de functii categoriale. O asemenea doctrina, odata deplin lamurita in intentiile ei, ar permite poate sa fie numita «noologie abisala» (noos – spirit, abisal – inconstient)”. 
Autorul cartii conclude, in urma analizei conceptiei blagiene privind matricea stilistica: noi purtam in personalitatea noastra, pana azi, o serie de componente sufletesti sau spirituale arhaice, adeseori sub o forma mascata. Matricea stilistica este descrisa ca un manunchi de categorii ce-si au „cuibul” in inconstient si care amprenteaza toate creatiile umane: opere de arta, conceptii metafizice, doctrine si viziuni stiintifice, conceptii etice si sociale etc. In cele din urma, matricea stilistica amprenteaza chiar viata si gandirea, in masura in care ea este modelata prin spiritul inconstient . 
Acest aspect il determina pe psihanalistul roman Vasile Dem. Zamfirescu sa atraga atentia asupra necesitatii de a ne asuma, in filosofie, aceasta „impuritate” a spiritului nostru, reprezentata de manifestarea in el a sufletului inconstient. De asemenea, V. D. Zamfirescu prefigura aparitia unei hermeneutici psihanalitice vizand „identificarea si explicitarea prezentei sufletului inconstient in planul spiritului constient, fara a anula prin aceasta specificul regiunii ontice a spiritului” . Iata ca prezenta lucrare a lui Adrian Tiglea ofera si ocazia unui asemenea demers teoretic. Insa tinta lui finala este una mistica: a trairii plenare a revelatiilor religioase emergente unor cautari spirituale oneste si asidue. Cititorul este invitat cu darnicie sa se impartaseasca de la aceste cautari si revelari, ori sa rezoneze cu ele, prin propriile-i demersuri.
In abordarea viziunii lui Eliade asupra inconstientului, Adrian Tiglea puncteaza teoria camuflarii sacrului in profan si conceptia potrivit careia in viata religioasa a umanitatii nu exista sincope; ci mitologicul este mereu prezent, fie si desacralizat, rezidual: „Am vazut ca miturile se degradeaza, iar simbolurile se laicizeaza, dar ele nu dispar niciodata, cum n-au disparut nici in cea mai pozitivista dintre civilizatii – cea a secolului al XIX-lea. Simbolurile si miturile vin de mult prea departe: ele fac parte din fiinta umana si este cu neputinta sa nu le gasim in oricare ipostaza existentiala a omului in Cosmos”.
In urma incursiunilor lui Adrian Tiglea prin filosofia inconstientului dezvoltata de acesti autori, retinem ideea potrivit careia lumea creata de Dumnezeu se bucura de un talc metafizic sau tainic. Ideea de taina este comuna atat Sfintilor Parinti, cat si lui Lucian Blaga, Carl Gustav Jung, Mircea Eliade si Parintelui Dumitru Staniloae. Desigur, fiecare autor cauta sa fructifice acest dat al fiintei umane, acest a priori specific omului, din perspectiva mistic religioasa, filosofica, psihologica sau hermeneutica. 
Insa, pe masura ce parcurgem textul cartii lui Adrian Tiglea, observam cum aspectele acestea non-ationale ale manifestarii psihicului uman (inconstient personal si suprapersonal, mostenire filogenetica, arhetipuri), teoretizate in diverse moduri de catre diversii autori citati, se indreapta catre o sublimare teoretica in teologie. O teologie spontana, neconventionala, am putea spune, care conduce, la randu-i, spre o traire mistica de sorginte crestina.
Insa, inainte de toate acestea, reperul teologic al parintelui Dumitru Staniloae ne ofera pretioase jaloane ale unei fenomenologii a religiei si a credintei. Daca este sa incercam o apropiere intre aceste feluri de a gandi asupra creatiei, am spune ca iubirea divina unificatoare apare ca liant; ea este deopotriva origine, inceput, putere si natura creatoare: „Cel ce uneste firea noastra in ipostazul Sau este Ratiunea Ipostatica divina. Numai in ea este pornirea unificarii, pentru ca este pornirea armonizarii tuturor, care nu poate sa nu aiba in sine iubirea ca legatura a tuturor. [...] Intruparea Cuvantului ca om este o opera a Ratiunii Ipostatice dumnezeiesti, pentru ca ea este ipostasul iubit de Tatal si iubitor al Tatalui tuturor, si prin ea iubeste Tatal toate si tot. Prin ea toate il iubesc pe Tatal, ca origine iubitoare a lor”. 
Dincolo de reflectiile fiecarui autor, pe care Adrian Tiglea le sintetizeaza cu precizie, strabate gandul ca omul isi este siesi taina, vietuieste intr-un univers de mistere, intre care Dumnezeu se prezinta drept Misterul Absolut, pe care omul cauta, in limitele cognoscibilitatii proprii mintii sale, sa il aproximeze si, in cazul omului crestin, sa-l preamareasca si, cu evlavie, sa-l inteleaga si sa se apropie de El.
Adrian Tiglea isi plaseaza analiza in context filosofic romantic si in zarea crestinismului rasaritean. Astfel, il citeaza pe Johann Georg Herder care, contrar spiritului universalist iluminist, considera ca sufletul omului este tributar etnicitatii, fiind „croit pe masura culturii careia ii apartine” (p. 101). Insa, asa cum o vadeste insusi demersul intelectual al autorului acestor „rostiri spirituale”, aspiratia universalista si cea localist etnicista nu se exclud, ci mai degraba formeaza cercurile concentrice ale enculturatiei specifice acestui ganditor, Adrian Tiglea, un ganditor capabil de a-si extrage seva din radacinile culturii romane pe care o valorizeaza si o valorifica, dar si de a raspunde vocatiei spre metafizic si mistic a oricarui spirit inalt, dezmarginit din imanenta. 
Analiza autorului acestei carti cauta sa surprinda elementele comune si divergente proprii unei intelegeri filosofice si, respectiv, teologice a Persoanei Dumnezeului Trinitate. Omul va fi fost plamadit in universul tainic al dumnezeirii. Si, in pofida pacatului adamic, el isi dureaza viata framantat si preocupat fiind, sub aspectul crestin al personalitatii sale, de aflarea cailor potrivite de impacare cu Dumnezeu si de cunoastere a Fiintei Sale; si aceasta, in ciuda faptului ca, fiindu-ne transcendent, Dumnezeu Tatal ne ramane necunoscut in plenitudinea Fiintei Sale.
Cartea ne poarta apoi prin istoria sacra a lui Dumnezeu, Adrian Tiglea trecand in revista o serie de epifanii ale divinitatii proprii Vechiului Testament, spre a poposi in dreptul teofaniei supreme a lui Dumnezeu: Intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos. 
Dupa cum subliniaza Parintele Staniloae, Fiul lui Dumnezeu este adevarata transcendenta: prin Intruparea Sa, Hristos descopera in mod deplin pe Dumnezeu vederii si intelegerii omului. In vreme ce omul teoretizat de catre Lucian Blaga este fiinta intru mister si pentru revelare, crestinul valorificat de Parintele Dumitru Staniloae este fiintare intru-iubirea-lui Dumnezeu, fiinta intru mantuire si fiintare pentru vesnicie. Cat timp se straduieste sa se lepede de pacat si de patimi, omul se infatiseaza drept chipul nemuritor al lui Dumnezeu, restabilit si desavarsit intru/prin Hristos. Sufletul sau este insetat dupa cunoasterea divinitatii si traieste cu certitudinea si asteptarea vietii vesnice. Potrivit Parintelui Dumitru Staniloae, omul este fiinta aflata in dialog cu Tatal, dimpreuna cu Fiul. Data fiind calitatea omului de fiinta creata in vederea dialogului cu Dumnezeu, el are sansa nemuririi. Singularitatea omului are in vedere, in intelegerea Parintelui Staniloae, actul mantuirii sale, restaurare angajata de Dumnezeu indata dupa caderea protoparintilor in pacat si implinita prin intruparea si chenoza Mantuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Persoana ipostatica a Trinitatii. Omul este fiintare intru mantuire si pentru viata vesnica. Modul ontologic uman se implineste in existenta omului intru dragostea lui Dumnezeu. Prin Intruparea si chenoza Sa, Mantuitorul Iisus Hristos a innobilat umanitatea omului. Inomenirea Sa si viata plina de ascultare fata de Dumnezeu Tatal, pana la jertfirea suprema de Sine intru ridicarea pacatelor lumii, au avut drept urmare inclusiv comuniunea misterului uman cu misterul dumnezeiesc. Creat de catre Dumnezeu, in calitate de Absolut insondabil, omul isi este lui insusi mister, intr-o lume de mistere. Misterul vadeste caracterul spiritual, profund, inepuizabil al existentei. Talcul misterului propriu existentei omenesti este tradus de Dumitru Staniloae prin sesizarea destinului metafizic al omului: omul se afla intr-o neobosita miscare spirituala de autodescoperire si imbogatire prin cautare de sine, ramanandu-si, de-a pururi, taina inepuizabila. Dumnezeu l-a sortit pe om unui proces continuu de imbogatire in cunoastere, inaltare morala si taina. 
Adrian Tiglea creioneaza portretul spiritual al Mantuitorului nostru, Domnul Iisus Hristos, fundamentandu-si cartea scriptural. Iisus Hristos este chipul ratiunii dupa care a fost creat omul, Arhetipul omului primordial, Adam. Iisus Hristos imbraca in Fiinta Sa taina restaurarii omului cazut din Dumnezeu, urmare a pacatului stramosesc. 
Cartile profetice sunt socotite treapta premergatoare Intruparii Cuvantului, ele implinind menirea revelarii Logosului divin. 
Ideea mesianica uneste asadar Vechiul si Noul Testament. In vreme ce, in Noul Testament, marturia despre Hristos este oferita de catre evanghelisti, in Vechiul Testament, marturia despre Cuvantul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, este asigurata de catre Sfantul Duh care graieste prin profeti. Vechiul Testament este cea dintai expresie a revelatiei scrise si, prin urmare, izvorul prim al tuturor dogmelor dumnezeiesti. Profetiile Vechiului Testament referitoare la Intruparea, viata si misiunea mantuitoare a lui Iisus Hristos incep cu cartea Facerii si se succed pana la Ioan Botezatorul, profetul care uneste realitatile spirituale proprii celor doua Testamente sacre, Revelatii ale lui Dumnezeu. 
Intruparea Fiului lui Dumnezeu constituie evenimentul supranatural care intemeiaza dialogul deplin iubitor si comunicant intre Dumnezeu si om. Acest dialog a devenit posibil ca urmare a initiativei divine de a se cobori, in numele iubirii fata de om, la nivelul de intelegere si de perceptie al acestuia. Coborarea divinului la nivelul omului s-a infaptuit prin procesul chenozei, prin asumarea de catre Dumnezeu a umanului. Cinstind pe om prin lepadarea de Slava Sa si coborarea pe pamant, Dumnezeu se face El Insusi om, conservand, in acelasi timp, statutul de divinitate. Ipostasul dumnezeiesc se face si ipostas al umanului. Profetii Vechiului Testament au prevestit nasterea lui Mesia, care va instaura imparatia lui Dumnezeu pe pamant, iar Adrian Tiglea dovedeste o buna cunoastere scripturala, prin referintele de specialitate catre acestia. 
Dumnezeu si-a manifestat pretuirea fata de om inomenindu-Se. Potrivit interpretarii Parintelui Dumitru Staniloae, Iconomia dumnezeiasca urmareste personalizarea deplina a oamenilor, incepand cu creatia si sfarsind cu Intruparea Fiului lui Dumnezeu ca om si cu deplina indumnezeire a firii omenesti; altfel spus, cu ipostazierea sau personalizarea firii omenesti in Iisus Hristos si cu intrarea Lui directa in relatie cu oamenii; aceasta personalizare a oamenilor isi va arata rodul deplin in viata vesnica. 
Personalizarea sau indumnezeirea deplina a omului are drept fundament umanizarea Fiului lui Dumnezeu, prin care omul insusi este indumnezeit. Aceasta indumnezeire isi afla temelia in indumnezeirea firii omenesti asumate de Hristos. Intruparea si chenoza Mantuitorului semnifica apropierea maxima a lui Dumnezeu fata de om, intru comuniune si izbavirea sa de pacat, aducandu-i mantuirea. Prin Iisus Hristos intrupat, Dumnezeu se face pe Sine realitate spirituala cu care noi, fiii sai adoptati, putem intra in comuniune iubitoare. Din cel mai indepartat, Dumnezeu ni se face, prin miracolul Intruparii sale, cel mai apropiat, concluzioneaza Parintele Dumitru Staniloae.
Mantuirea omului de catre Dumnezeu, prin intruparea si crucificarea Fiului Sau iubit, nu este un accident spiritual istoric, dimpotriva, mantuirea formeaza preocuparea si planul vesnic al lui Dumnezeu. Intruparea si rastignirea Fiului devoaleaza nesfarsita dragoste a Tatalui fata de lume. Fiul lui Dumnezeu este Mantuitor prin Insasi Persoana Sa. A cauta mantuirea inseamna a cauta pe Iisus Hristos si comuniunea cu El, mantuirea fiind comuniunea spirituala a omului cu Hristos ca Dumnezeu si, prin El sau datorita Lui, cu semenii.
Un loc aparte ocupa, in economia lucrarii lui Adrian Tiglea, Rugaciunea lui Iisus sau Rugaciunea inimii, spiritualizare deplina a relatiei intime dintre calugar si Fiul lui Dumnezeu. Inima care s-a curatit de patimi si care s-a adunat din imprastierea gandurilor devine salas al Dumnezeirii. Rugaciunea lui Iisus conduce sufletul catre unirea spirituala cu Hristos, fiind un dialog al mintii cu Dumnezeu. Rugaciunea este inteleasa de Parintele Dumitru Staniloae ca fiind in corespondenta intima cu urcusul duhovnicesc al omului spre Creator. Rugaciunea insoteste omul in taina apropierii sale de Dumnezeul cel tainic. 
Raportandu-se la Ierotei Vlachos, Adrian Tiglea ne incredinteaza asupra realitatii duhovnicesti potrivit careia rugaciunea inimii presupune renuntarea la lume, ascultarea de duhovnic, hotararea instrainarii si pazirii poruncilor Mantuitorului. Implinirea poruncilor christice aduce cu sine deprinderea infranarii si ascultarii, iar cultivarea virtutilor este calea regala in a dobandi rugaciunea, care uneste sufletul cu Dumnezeul treimic. Gratie practicarii virtutilor, harul divin patrunde inima omului.
Cartea inchina un capitol aparte jertfei de la Golgota si implicatiilor spirituale ale acesteia. Odata cu Intruparea si chenoza lui Hristos, spune Parintele Staniloae, Mielul adevarat, Iisus Hristos, reprezentandu-i pe toti oamenii, ii scapa de moartea definitiva, platind pretul pacatului lor prin moartea sa in trup omenesc; Hristos nu este supus prin pacat mortii, fiind in acelasi timp Dumnezeu Fiul si Dumnezeu facut om, insa moartea in trup omenesc nu a fost mai putin moarte, in toata suferinta si tragedia ei umana. Jertfa christica este jertfa mantuitoare de moartea vesnica, fiind jertfa ce indreptateste viata vesnica, jertfa a Fiului adusa Tatalui ceresc. Chenoza lui Hristos sta sub semnul dragostei Sale fata de om. In acord cu interpretarea Parintilor Bisericii, Staniloae puncteaza faptul ca, in coborarea Fiului lui Dumnezeu ca om la oameni, coborare care a mers pana la jertfa pe Cruce pentru acestia, ni se reveleaza nu numai iubirea Fiului fata de oameni, ci si iubirea Tatalui, Care L-a trimis pe pamant spre a se jertfi, pentru acestia. 
In capitolul Fizionomii spirituale romanesti, Adrian Tiglea, ajutat fiind de opera Parintelui Dumitru Staniloae, a lui Mircea Eliade si a lui Lucian Blaga, „poposeste” in satul romanesc, creionand portretul spiritual al taranului roman, traitor in universul mitic al satului, cu sufletul rotit catre viata vesnica si Dumnezeu, de care il desparte o „vama” sau o „schimbare de fire a fiintei”. Dumitru Staniloae vorbeste despre existenta unui cadru liturgic romanesc, individualizat prin comuniunea spirituala cu cei dragi, vii sau raposati, intalnirea cu natura aducand cu sine si intalnirea in duh cu persoanele dragi care nu mai fiinteaza pe pamant. 
Iar Adrian Tiglea concluzioneaza: taranul are o intelegere proprie a lumii si a vietii traversate de intelesuri ascunse si numinoase, care se scalda in transcendent. Viata are rost si semnificatie; intr-insa sacrul si profanul se impletesc intr-o naratiune care il asigura pe om ca Dumnezeu, prin Providenta Sa, ii imbraca existenta in straiele iubirii, obladuirii si insotirii: omul nu este singur in mijlocul framantarilor ontologice, Dumnezeu insotindu-i respirarile. Optimismul spiritual romanesc ne asigura de existenta unui act divin reparatoriu: daca sufletul vreunui om nu si-a aflat, din varii motive, implinirea in aceasta viata, se va bucura de implinire spirituala in viata de apoi, dupa Marea Judecata a lui Hristos. 
Biserica, Scriptura si Sfanta Traditie constituie stalpi hotaratori ai spiritualitatii romanesti, alaturi de familie si comunitate. Traditia, spune Parintele Staniloae, reprezinta permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos. Continutul Scripturii, primit prin credinta care se transmite de la Apostoli in comunitatea Bisericii, continut insuflat de Duhul Sfant, se cuvine a fi pazit, pastrat si adancit in intelesurile sale nealterate mostenite de la Sfintii Parinti. 
Astfel, Sfanta Scriptura isi intregeste semnificatiile spirituale alaturi de traditia neschimbata de la Sfintii Apostoli, martori ai Revelatiei Cuvantului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. In ordinea semnificatiilor celor mai profunde ale conexiunii dintre Vechiul si Noul Testament, putem spune ca teofania suprema, intruparea lui Dumnezeu in om, se prelungeste si la nivelul Logosului. Logosul revelat, care vorbeste in profetiile mesianice veterotestamentare, devine Logosul intrupat, care implineste aceste profetii. 
Lecturand cartea lui Adrian Tiglea, sentimentul crestin al fiintei iti copleseste spiritul, incurajandu-te in cultivarea unei relatii de dragoste si intimitate cu Dumnezeu, in ipostaza Sa trinitara. 
Cartea de fata se constituie intr-o apologie a crestinismului si a spiritului sacru prezent in personalitatea omului.
Modalitatea in care se desfasoara aceasta apologie, sub ochii cititorului, lasa impresia unei calatorii interioare a spiritualitatii; dar o calatorie in care suntem atrasi nu doar ca spectatori ai unei autentice etalari de eruditie, ci si ca purtatori tot mai lucizi ai unei spiritualitati trezite din obnubilarea cotidiana. Este acel fel aproape magic de a calatori in inalturi ramanand pe loc, insa revenind schimbati la propria conditie umana. Desfasurarea aceasta surprinde prin aceea ca se articuleaza din mers, ca intr-o aventura a descoperirii acelei comori ascunse in tarina, despre care vorbesc Scripturile (Evanghelia dupa Matei, 13:44). Ea il imbogateste interior pe orice cititor ce rezoneaza cu autorul in pretuirea acestei comori, atat sub aspect ideatic, cat si sub aspectul trairii crestine, caci, dupa cum ne spune Mantuitorul: „unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra” (Evanghelia dupa Matei, 6:21).
Si totusi, in acest tip de demers intelectual subzista un paradox: este un discurs circumscris unor aspecte metafizic-religioase care, intr-o anumita masura, raman inefabile, inexprimabile prin natura lor. A vorbi despre inexprimabil este provocarea intelectuala a marilor spirite si, de fiecare data, aceasta zbatere da masura nobletei lor, puse in slujba semenilor. Cel atras de aceste realitati inalte nu poate sa reziste chemarii, este o chemare care are ceva din nobletea unei lectii de zbor. Asemenea „lectii de zbor” generoase intalnim si la autorii studiati in aceasta lucrare laborioasa. Mircea Eliade se avanta in astfel de incursiuni misterioase ale cercetarii, parca detasandu-se de lume, dupa cum il descrie filosoful Constantin Noica, iar la intoarcere aducea cate ceva, mai mult sau mai putin pretuit, pentru „prietenul sau, toata lumea”. Lucian Blaga, confruntat cu acelasi aer rarefiat al inefabilului, nota aforistic: „Sunt lucruri care nu pot fi intelese decat vag. Si ar trebui sa ne multumim cu atat; din nefericire insa, noi incercam sa le intelegem mai precis si, ca urmare, ne trezim ca nu le mai intelegem deloc…”. „Cateodata, datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult, incat sa-l prefacem intr-un mister si mai mare”. Carl Gustav Jung isi marturisea aceeasi zbatere in incercarile lui de a exprima inexprimabilul: „Eu pricepusem ca o idee noua – sau chiar si numai un aspect neobisnuit – se poate comunica doar prin fapte [...]. Desi aveam senzatia ca undeva si candva trecusem prin valea diamantelor, nu puteam convinge pe nimeni – la o privire mai atenta nu ma puteam convinge nici macar pe mine insumi – ca probele petrografice pe care le adusesem erau altceva decat pietris obisnuit”.
Paradoxul acesta al „vaii diamantelor” care trece, in ochii unora, drept pietris obisnuit, este o alta modalitate prin care sacrul se ascunde in profan, dar se si reveleaza celor daruiti cu Har. Paradoxul vaii diamantelor subintinde si acest fascinant discurs despre sentimentul crestin al fiintei, numit Rostiri spirituale. 

 conf. univ. dr. Corina Matei, jurnalist crestin

www.editurauniversitara.ro

Daca doresti sa iti exprimi parerea despre acest produs poti adauga un review.

Review-ul a fost trimis cu succes.

Suport clienti Luni - Vineri intre 8.00 - 16.00

0745 200 718 0745 200 357 comenzi@editurauniversitara.ro

Compara produse

Trebuie sa mai adaugi cel putin un produs pentru a compara produse.

A fost adaugat la favorite!

A fost sters din favorite!