Inspiratia este deja participare umana, act prin care omul insusi face ceva, desi participarea lui nu este altceva decat acceptarea si improprierea tacerii divine: „… ma voi retrage intr-o incapere linistita, un balcon care sta pierdut
intr-un parc mare, ascuns orasului, zgomotului si intamplarii. Acolo voi trai toata iarna si ma voi bucura de marea liniste de la care astept darul catorva ore bune siizbutite” (R.M. Rilke, Briefe an einen jungen Dichter, V).
Daca revelatia este tacerea divina, inspiratia este intalnirea tacerii divine cu tacerea umana sau este patrunderea tacerii divine in cea umana. Desi
constient de originea ei supra-umana, omul si-o impropriaza. El stie ca nu e din lume, stie ca tasneste din alta parte, dar stie si ca ea trebuie sa se intalneasca cu izvorul din sufletul sau: „Nu afli-nviorarea pe pamant, /
Daca din propriul suflet nu tasneste” (Goethe, Faust, I, 568-569).
Tacerea este conditie obligatorie pentru declansarea inspiratiei, dar aceasta
inseamna numai fondul minim, caci nu poate sa-i impuna ci numai s-o implore si s-o astepte.