Dragă cititorule, înainte să deschizi această carte, lăsându‑te înghițit de ea, ar trebui să‑ți spun că ea n‑a fost scrisă. A fost „somnată”. Adică s‑a visat singură, într‑o noapte cu ploaie rece și becuri galbene, care se reflectau ca niște idei rătăcite pe asfalt. Autorul, Daniel Ernestina, doar a fost acolo, cu un creion tocit și o neliniște în palmă. El doar a încercat să explice inexplicabilul, sfârșind prin a visa cu voce tare.
Totul a început într‑o cârciumă. Da, locul perfect pentru revelații. Între o glumă despre nemurire și o ceartă despre restul de la bere, cei prezenți în această Agora au înțeles că Poetul nu e un autor, ci o anomalie. O mică defecțiune în mecanismul lumii. O fisură prin care intră lumina, cum ar fi spus Leonard Cohen dacă s‑ar fi născut în Bărăgan.
Această carte n‑a avut niciodată intenția să fie serioasă. Nici să fie tristă. Dar, Doamne, ce greu e să scrii despre poezie fără să‑ți scape o lacrimă în cerneală! Căci poezia, să recunoaștem, e o formă de plâns care se rușinează și se îmbracă frumos ca să iasă în lume.
Misiunea Poetului – dacă există așa ceva – e să confunde ordinea. Să strâmbe realitatea cu puțin farmec. Să ia cuvintele obișnuite și să le învârtă până amețesc, până devin fluturi. Poetul e, în fond, un prestidigitator sentimental: scoate emoții din joben, le arată publicului și apoi le face să dispară. Uneori rămâne și el fără ele.
Când a început acest volum, autorul n‑avea niciun plan. Doar o nevoie ciudată de a râde de el însuși și de tot ce a luat vreodată prea în serios: iubirea, suferința, inspirația, băutura, divinitatea și geniul. Și‑a spus că, dacă tot trăim într‑o lume în care toată lumea e „influencer”, poate e momentul ca și Poetul să influențeze ceva: măcar un suspin, un zâmbet, o întrebare.
Așa s‑a născut „Eseu asupra misiunii de Poet” – nu ca o teorie, ci ca o beție de sensuri. O improvizație cosmică într‑o lume prea sobră. O glumă metafizică spusă serios, până la lacrimi. Autorul, în naivitatea lui, încă mai crede că metafora e o formă de respirație.
Fiecare personaj din carte există undeva între vis și mahmureală. Poetul, domnișoara de la mansardă, savantul nebun, spiritul bătrân – sunt reflexii ale aceluiași om care, într‑o seară, s‑a privit prea adânc în oglindă și a descoperit că nu e singur. Că în spatele lui stă un cor întreg de voci: ironice, tandre, furioase, divine și ridicole.
Scriind, Daniel Ernestina a avut uneori impresia că nu ține în mână un stilou, ci o antenă. Că nu inventează, ci recepționează. Că fiecare frază vine de undeva dintr‑un alt plan al realității – un plan în care Dumnezeu și Diavolul beau împreună cafea și discută despre rimă.
Cititorule, nu te grăbi. Cartea asta trebuie citită cu pauze. Cu respirații adânci și un zâmbet ușor ironic.Nu căuta în ea adevăruri, ci scântei. Nu înțelege totul – doar simte‑l. E mai aproape de adevăr o emoție confuză Și, dacă la sfârșit ai închis volumul și ai rămas cu un sentiment ciudat, amestec de râs și melancolie, atunci să știi că ți‑ai îndeplinit și tu misiunea: pentru o clipă ai fost Poet.
Căci poezia nu e o artă. E o boală contagioasă. Și, cu puțin noroc, cartea asta te‑a molipsit.
Dan Toma Dulciu
Viena