Inevitabil cathartic se intretes limita cu infinirea, suferinta (i)mobilitatii cu euforia zborului in volumul Garderoba de aripi a poetului Ruben Bucoiu. El statueaza ca motto: „omul se naste ca sa zboare, de aceea sufera”, (re)semantizand un vers din cartea Iov:
„Omul se naste ca sa sufere, dupa cum scanteia se naste ca sa zboare” (Iov 5 :7).
De aceea are nevoie omul de o garderoba intreaga de aripi, ca sa alinieze nasterea cu moartea, iar intre ele si dincolo... (ne)Cuprinsul mantuitor. Ca sa le asorteze fiecarei interogatii si sa escaladeze micimea recurenta, ramasitele perceptibilului cu zborul necenzurat si revelator. Inlantuirea vocabulelor, filtrata prin sensibilitatea creatoare, nu se lasa decriptata pana la capat, fiindca miza e ca lectorul sa fie atras, furat de joc, sa imbrace haina unui veritabil homo ludens (Huizinga), sa si tot incerce aripile pana le nimereste pe cele ideale. In ciuda faptului ca tarcul contingentului e definitoriu incomod, lectorul trebuie sa participe, nu sa viseze.
Fiind la al treilea volum de poezie, dupa In coaja semnului de intrebare (2013) si Ochiul in plus (2015), Ruben Bucoiu si-a daltuit cu iscusinta formula poetica, nu doar prin castigarea unei ritmicitati individuializa(n)te, ci si prin expresiile eliptice, pe care lectorul e invitat sa le completeze in acord cu propria sensibilitate. Regasim in poemele lui accente din Nichita Stanescu, Lucian Blaga, Marin Sorescu, Charles Baudelaire sau Rainer Maria Rilke, si evantaiul de intertextualitate se poate largi indefinit. Cu toate acestea, formula poetica propusa releva o stilistica proprie, ceea ce il indeparteaza de tentatiile de mimetism, dar il face in acelasi timp (mai) intraductibil.
Dinamica ludica se evidentiaza cu ingeniozitate, fiindca dupa ce o apuci intr-o directie a sensului si ai impresia ca totul e limpede ca lumina zilei, dintr-odata se intrevede in clarobscurul sintagmei urmatoare o noua axa semantica, pe care cititorul o bajbaie sau o balbaie, pe care o urmeaza vrajit, fascinat, motivat de promisiunea mereu amanata a unei comprehensiuni totalizatoare, luminoase si salvatoare. Nedumerirea combinata cu efortul de a intra pe noul fagas semantic obliga la participare, la descoperire:
lucrez la un vis – nimic nou
poate-i ca si la tine
ma tine de fraier, de prost
nu ma plateste
ma vrea voluntar
oricand, oricat
inconstient si viu
de-mi poti pune pasta de dinti
pe deget
sau spuma de ras in palma
(de terminat)
„manci calule ovaz?” s-a nclinat
dara lasata in palmele Domnului
de scrisul haturilor de care a tras
scanteietorul zambet al unui raspuns
la rugaciune
de atunci tot alearga
sub biciul vitezei
nechezand din cand in cand
lumina din ochiul cititorului
(povestea hergheliilor)
Ruben Bucoiu are abilitatea de a-l face pe cititor sa stea cu toate simturile ascutite, sa nu adoarma trecand de la un verb la altul, de la un ochi la altul, sa nu se simta ca intr-o repetitiva leganare, ca intr-un univers compensatoriu, ci mai degraba ca actor cu norma intreaga in spectacolul vietii, poeziei, nefiintei si invierii. Receptorul se aseamana cu un alpinist care masoara cu indarjire si consecventa spirala, cu suisurile si coborasurile subintelese... De fapt, labirintul si spirala sunt toposuri care se suprapun, asa cum dialectica departelui-aproape nu trebuie rezolvata, ci doar ex-pusa.
In matricea devenirii, Logosul are intaiul si ultimul cuvant, e diacronie si sincronie, geneza, apocalipsa... si orice/tot ce urmeaza dupa ele. Plansul pruncului e intr-o limba neinteleasa – „eu plangeam sub numele meu / intr-o limba straina (intaia litera), iar cel trecut prin ciurul istoriei, prin sita evenimentialului isi ignora vocea, ascultand „vocea zborului” ori sunetul trambitei: „si poate ca zgomotul de dincolo de tragaci / va fi zgomotul meu caracteristic / vocea zborului meu / prin aerul vremii (...) «…eu n-am un glas al meu / o voce a mea / in mine / vibreaza vitejiile altora / oasele uscate ce asteapta invierea / glasului de trambita!»” (intimitati neimpartasite)
Emblematic este si poemul conventia unui timp verbal... inca o pereche de aripi, luata cu gratie din garderoba, ca un exercitiu de memorie voluntara. „Mai demult” asa au intrat lucrurile in fiinta, si intocmirea lumii nu era contestata. Asa se muncea – cu unelte la-ndemana si cu sudoarea fruntii. Deprinderea mainii se mpleteste cu filozofarea intr-o cuprindere neteda, fara asperitati sau obstacole: „iara noi doi – filozofam / resemnandu-ne cu sprijinire / de umarul nevazut al lumii”. Mai demult, nu lucrurile (G. Perec) ne stapaneau, ci noi pe ele. La rastimpuri, ludicul devine o simpla interfata ce permite stra-vederea gesturilor paradigmatice: „imparteam gramada in doua – / ca mai demult Moise apele marii”. Sensul originar se in fiint(eaz)a cat mai fireste cu putinta.
Volumul de poeme „Garderoba de aripi” a poetului Ruben Bucoiu e ca un cuprins continuu, fara introducere si fara incheiere. Si nu pentru ca ar fi necesara o tehnica a amanarii in poezie, la fel ca in discursul epic, dramatic sau cinematografic, ci pentru ca e multa substanta, pentru ca reteaua semantica e densa, proteica si constant ispititoare, o permanenta invitatie la re /de venire. Fara teama de a reflecta cotidianul in esenta lui cameleonica, deopotriva suferinta si zbor, necuratie si sfintire, pacla irespirabila si oxigenare mai mult decat plamanul poate cuprinde, actul po(i)etic se confunda cu ritualul de (pe)trecere. Vers dupa vers, aripa dupa aripa, scoase din garderoba mare cat lumea, in actul receptarii, cititorul e transportat dinspre eveniment spre imanent la (re)vedere, intr un fel de agora indefinit spatiata. Nu e nevoie de porti secrete, prin care sa patrunzi pe culoarele labirintice, carora nu le dai de capat fara calauza (tarkovsiana sau nu). Nu solutia conteaza, ci travaliul donquijotesc al cautarii, metamorfoza mantuitoare.
Rodica Bogdan