Cultura este un subiect care, indiferent de directia dinspre care este abordat, sperie sau ingrijoreaza. Sperie atunci cand este vorba despre bagajul general cu care fiecare dintre noi am plecat dupa cei sapte ani de acasa si pe care ar trebui sa-l avem dupa ce iesim, mai devreme sau mai tarziu, din scoala si, mai ales, dupa ce uitam tot ce am aflat acolo. Ne mai linisteste gandul ca anumite activitati culturale se adreseaza unui public fie prea „elitist”, fie cam „snob”, cu care nu prea ne identificam, ceea ce chiar ne reconforteaza. Ingrijoreaza atunci cand ne uitam peste cifrele care ilustreaza cata cultura se consuma, iar eurobarometrele Comisiei Europene arata ca situatia e trista. Pentru ca este greu de imaginat cum in statele membre ale Uniunii Europene, care se afla la un nivel de dezvoltare ridicat, mai bine de jumatate dintre cetatenii acestora nu sunt interesati sau nu au timp sa citeasca (macar) o carte, sa viziteze un monument sau un loc istoric, sa mearga la un muzeu, nu mai vorbim de vazut un spectacol de balet, dans sau de opera...
Si, totusi, exista o piata culturala pe care, paradoxal, o oferta din ce in ce mai variata, dar in acelasi timp si mai incoerenta, se adreseaza unei cereri care este semnificativ mai redusa decat ar putea si ar trebui sa fie. Dar ce am spus mai devreme? „Piata”!? Iata un cuvant greu de acceptat de catre multi dintre cei care isi desfasoara activitatea in domeniul cultural pentru ca
„piata” presupune schimbul, care presupune bani, ori, cum bine se stie, activitatea culturala nu are un caracter comercial, nu urmareste profitul, misiunea sa fiind mult mai inalta: sa educe, sa cultive, sa constientizeze, in niciun caz sa vanda, sa acopere cheltuieli si sa produca o diferenta pozitiva intre incasari si costuri. Un anume Philip Kotler a scris pe la jumatatea anilor ’70 ai secolului trecut despre cum principiile marketingului functioneaza la fel de bine si in domeniul cultural, dar ideile sale au fost greu acceptate si atunci. A fost o nevoie de o tranzitie conceptuala care sa conduca de la economia culturala catre managementul cultural, apoi, de aici, cu o oarecare greutate, inspre marketingul cultural.
Daca din punct de vedere teoretic lumea a inteles aceasta tranzitie din ce in ce mai bine si, mai ales, a acceptat-o din ce in ce mai mult, din punct de vedere practic lucrurile nu au progresat la fel. Astfel incat in prezent suntem in situatia in care vorbim din ce in ce mai frecvent despre marketing cultural, pricepem tot mai bine cum functioneaza si la ce ne-ar putea folosi, dar il facem rar pentru ca nu avem: buget, un om pregatit in domeniu sau prea mare nevoie – scuzele n-au lipsit niciodata. Cand corul celor care argumenteaza necesitatea de a intelege si a practica marketingul cultural mai adauga o voce, cu siguranta, acest lucru conteaza si ii face bine marketingului. Cartea domnului Andrei Badin este o pledoarie atent fundamentata stiintific, relevant si consistent ilustrata operational, care mai pune o caramida solida la constructia ansamblului de concepte, instrumente si tehnici de marketing care pot si trebuie sa fie folosite pe piata culturala. Parcurgandu-i paginile cititorul calatoreste pe taramul marketingului de la concept catre strategie trecand prin piata culturala si descoperind consumatorul cultural si comportamentul sau, apoi poposind pentru a explora combinatiile posibile de produse, preturi, distributie si promovare pe care orice entitate care ofera bunuri, servicii, evenimente si activitati culturale le poate asambla pentru a raspunde nevoilor pietei si a le satisface. Utila deopotriva celor care invata si cerceteaza, dar mai ales celor care se straduiesc sa-l puna in practica, lucrarea este un adevarat demers de marketing cultural pentru care atat autorul, cat si editorul merita aprecierea noastra.
Prof. univ. dr. Calin Veghes
Decanul Facultatii de Marketing
Academia de Studii Economice din Bucuresti
Scrie un review