Scrierea aparține unui comentator de lucrări științifice și filozofice – primul traducător în limba engleză al monumentalei și crucialei lucrări a lui Lamarck Philosophie Zoologique –, care abordează o temă ce poate stârni mai degrabă controverse pasionate decât examinări metodice, căci toți par mai degrabă nerăbdători să‑și vadă opiniile confirmate, decât să afle lucruri pe care nu le știu.
Prezentă încă în gândirea filozofică a Antichității, aproape dispărută în Evul Mediu, reluată în secolul XVI și ignorată în secolul XX, ideea centrală a lucrării este că emoțiile și pasiunile sunt primordiale în raport cu rațiunea și cu intelectul, achizițiile ulterioare neanulând forța activă și determinantă a celor dintâi, astfel că acțiunile și viețile oamenilor nu decurg din rațiune și intelect, ci din emoție și pasiune, din afecte oarbe. Faptul că acțiunile omenești pot deține finalitate și pot fi conștientizate nu ține decât de caracterul lor adaptat la mediu – ca urmare a evoluției petrecute în cadrele selecției naturale –, cel care modelează simțămintele și instinctele, în vederea utilizării lor. De aceea, autorul afirmă: „cu cât studiem mai mult caracterul, cu atât mai mult ne convingem că activitățile oamenilor sunt mult mai puțin orientate către un scop și mai puțin inteligente decât par la suprafață, fiind mult mai mult simplul produs al emoției oarbe sau al instinctului care își urmează cursul normal, chiar dacă sunt, la exterior, rafinate și ornate cu poleiala rațiunii și a intelectului”.
Autorul și cartea. Cu toate că Hugh Elliot este cât se poate de bine documentat și mereu atent ca afirmațiile sale să concorde cu vârful la care a ajuns cunoașterea epocii sale, uneori textul spune lucruri care reflectă carențele cunoașterii științifice a epocii sau pe care știința actuală le consideră altfel, iar alteori corelează efecte comportamentale și cauze biologice (anatomo-fiziologice, genetice, epigenetice, molecu­lare, comportamentale etc.) nestabilite ori neconfirmate științific. Dar, pe de o parte, fiecare epocă își caută expli­cațiile, participând la efortul comun de sporire a cunoașterii; iar de cealaltă, atât timp cât epocile ulterioare încă nu au ajuns la un răspuns științific de încredere (fie că ignoră chestiunea, fie că răspunsul lor este interpretativ sau ideo­logic), ele sunt lipsite de autoritatea necesară respingerii soluției celor de dinainte. Sub acest aspect, lucrarea ajută la înțelegerea faptului că știința este un proces dinamic și istoric, cunoașterea obținându‑se deopotrivă prin achizițio­narea de informații corecte și prin observarea felului în care s‑au putut produce erorile – astfel ivindu‑se și dez­voltându‑se spiritul critic.
Cu siguranță că o carte scrisă cu peste o sută de ani înainte conține lucruri cunoscute unora, dar și lucruri care lipsesc din memoria cogitațională și comportamentală (chiar dacă întrucât au fost ignorate, ascunse, falsificate, respinse, interzise de ideologia și de imaginarul unei epoci ulterioare). Oricare ar fi cauzele, este sigur că prezența lor în conștiință este de natură și în măsură să genereze deprinderi de gândire și comportamentale de un real folos individual și social, nu neapărat datorită cunoștințelor în sine, ci mai cu seamă întrucât participă la continuitatea organică a conștiinței și a cunoașterii omenești.
În acest sens arată autorul că – în cel mai natural, organic și firesc mod – ordinea socială se stabilește ca rezultat al epocilor de succesivă și îndelungată evoluție socială. Chiar dacă mintea poate concepe lumi ideale – învestite cu virtuți teoretice –, este limpede că lumile autentice și funcționale sunt cele generate de acțiunea comună a feluriților factori interacționali, lipsiți de planuri preconcepute: „Fanaticul rațiunii nu este însă mulțumit decât dacă poate vedea motive. (...) el presupune că evoluția socială a urmat un curs eronat și se pornește să repare eroarea în lumina propriei sale înțelegeri. De obicei crede în existența lui Dumnezeu, dar este de părere că poate opera îmbunătățiri remarcabile în creația lui Dumnezeu.” De aceea, observând că dogmele și crezurile nu pot funcționa benefic – rangul lor împiedicând corecțiile sau eliminarea –, în vreme ce ipotezele pot constitui puncte de plecare ameliorabile, Hugh Elliot avertizează: „În acest haos de sentimente, purtând în frunte falsul idol al rațiunii, nu poate exista decât un singur principiu sănătos: exersarea celei mai profunde prudențe în modificarea sau în încercarea de a modifica starea societății care s‑a format în cursul evoluției. Structura societății nu este o simplă șansă, așa cum structura individului nu este o șansă. Ambele sunt produsul unei creșteri și evoluții lente, care le‑a modelat în procesul de adaptare la condițiile prevalente. Pe scurt, în spatele instituțiilor noastre există o motivație; ele continuă să existe deoarece servesc scopurilor vieții sociale.”
Construcția lucrării nu iese din tiparele epocii, dar sub aspectul conținutului nu diferă – pe cât am crede că ar fi de așteptat – de felul în care manifestă psihologia astăzi. Materialul pe a cărui bază operează autorul este variat, parțial provenind din literaturile de specialitate (medicină, psihologie) și beletristică, apoi din memorii și din felurite tipuri de lucrări de istorie și, cu siguranță, parțial din observații și informații proprii. Asupra corpus‑ului astfel constituit autorul reflectează intuitiv și apoi rațional, după care interpretează și comentează situațiile avute în vedere (adesea producând senzația că scrie cu gândul la indivizi concreți). În astfel de situații autorul se comportă precum un moralist ori un fabulist sau un autor de Caractere, observația fiind urmată de interpretare și de o învățătură. Limbajul este metaforic, interpretările predominant hermeneutice, cu apel la literatura beletristică, la exemple și analogii aflate în locuri accesibile. Deși adesea cresc din intuiții corecte și din analize judicioase, care duc la interpretări plauzibile sau chiar acceptabile, argumentele sunt mai cu seamă de natură retorico‑persuasivă. Strădaniile autorului merg însă și în direcție științifică, în destule locuri făcând referiri la ceea ce se petrece în biologia sistemului nervos; dar, pentru că neurologia nu furnizase prea multe psihologiei și mai ales deoarece aceasta prefera să‑și edifice o cale autonomă, explicațiile de rang științific – cum ar fi prezentarea chimiei moleculare a proceselor sau a mecanismelor fiziologice – nu depășesc ponderea pe care le‑o conferă dezvoltarea epocii.
Argumentația. Tehnicile argumentative concordă cu ideea centrală a scrierii, deseori adresându‑se pasiunii și emoției, iar nu rațiunii. Astfel, uneori se invocă secvențe din înțelepciunea populară și din literatură, care, fie că‑i confirmă spusele, fie că spusele par a confirma secvențele, fie că pur și simplu cele două par a se potrivi între ele, pot face textul ademenitor, dar nu neapărat convingător. La fel stau lucrurile și atunci când argumentele nu sunt autentice, o afirmație sprijinindu‑se pe alta de același rang, sau când o afirmație se sprijină pe zisele unor scriitori și istorici, sau când se face apel la presupuneri plauzibile, acceptabile, ori la concepții adânc înrădăcinate în conștiința generală, toate dotate cu însușiri retorico‑persuasive, dar lipsite de capacități argumentative. Deși – ca urmare a unei culegeri organizate a materialului, a unor anchete efectuate asupra unui număr relevant de cazuri și de situații – multe ar putea fi interpretate diferit, chiar contrazise ori anulate, ipotezele pe care le prezintă autorul, teoria pe care o edifică întrucâtva și explicațiile pe care le produce sunt nu doar de luat în seamă, dar și rodnice.
În sfârșit, deseori este vizibil faptul că preconcepțiile autorului îl determină să părăsească terenul observațiilor și raționamentelor științifice, ori pe cel al hermeneuticii constrânse de judecăți științifice, emițând concluzii orientate în acord cu concepția generală a „progresiștilor” epocii. În astfel de situații, calitatea de educator științific al maselor se pervertește, încât autorul devine retor militant.
*
Deși constată că oamenii se încântă crezându‑se creații aparte și minunate, care ar avea la discreție libertate și liber arbitru, refuzând să accepte că sunt mânați de pasiuni, iar nu călăuziți de rațiune, și că, înainte de a fi ființe umane, trebuie să se edifice ca atare, iar nu să se manifeste pur și simplu, Hugh Elliot nu glorifică și nu acuză. Doar constată! De aceea, la un prim nivel scrierea acestuia examinează caracterul ființei umane prin combinarea intuițiilor și observațiilor unor mari spirite universale cu datele pe care știința vremii le putea pune la dispoziție. La un alt nivel autorul caută să înțeleagă și să explice elementele temei abordate, înscriindu‑se într‑un cadru științific pe care îl dezvăluie cititorului, astfel contribuind cu tact la edificarea de ființe umane hrănite deopotrivă cu știință și cu filozofia științei.
În mod aparent miraculos, deși baza de material pe care se sprijină nu este prea amplă, deși are tendința de a face proiecții hermeneutice acolo unde știința este carențială și deși uneori se lasă ademenit de idei „progresiste”, Hugh Elliot reușește să prelucreze ideea centrală și să genereze nenumărate subproduse valide, ce servesc autocunoașterii și dezvoltării ființei umane. Un astfel de rezultat se datorează faptului că, dincolo de toate neajunsurile epocii sau de alte feluri, concepția care hrănește întreg sistemul de gândire și conceptual‑metodologic al autorului este materialistă și evoluționistă. Realmente și corect însușite, cele două au marele atribut intrinsec de a duce la o înțelegere a realității care ferește de abateri. Foarte sintetic, autorul consideră că singura modalitate de cunoaștere autentică este cea științifică, după care se plasează pe o poziție monistă, abolește distincția dintre materialism și idealism, concepe materia și energia în chip unificat, și consideră că existența este un întreg aflat în continuă devenire.
Cartea aceasta nu prezintă rezultate absolute, cunoștințe enciclopedice ori formule de soluții care ar duce la înțelegerea sau la cucerirea lumii. Ea arată că, generat și acționat de legi fizico‑chimice, Universul se înfățișează sub o puzderie de chipuri, în care acționează puzderii de factori din a căror întretăiere decurg o puzderie de puzderii de posibilități, toate amplificate de puzderia de contexte și apoi de efecte concrete, la rândul lor inextricabil întrețesute în chip ierarhizat, în cele dintâi și în cele din urmă constituind un Univers coerent și unitar. În măsura în care este adevărat – și în contextul limitărilor cunoașterii omenești –, faptul acesta constituie singura cunoștință cu caracter eficient, căci deșteaptă ființa umană și o face să conștientizeze nevoia imperioasă de autocunoaștere, context în care este stringent ca ea să fie atentă la inumerabilitatea posibilităților, să înțeleagă necesitatea judecăților discriminatorii și mai ales să nu‑și aroge capacitatea de a produce și deține adevăruri absolute, pe baza cărora să construiască tipare de gândire și comportamentale contradictorii cu Universul care a generat‑o.
 

Introducere

Multe minți strălucite s‑au străduit să creeze o știință având drept obiect caracterul uman. Nimeni nu a reușit. Jean Jacques Rousseau se numără printre primii care s‑au încumetat să o facă și putem spune că puțini au scrutat atât de adânc caracterul uman precum Rousseau. Puțini au fost vreodată înzestrați cu asemenea desăvârșite puteri de exprimare, și totuși, Rousseau a eșuat. Un secol mai târziu, a încercat John Stuart Mill, însă nu a trecut dincolo de a inventa o nouă denumire: etologie. S‑ar putea crede, poate, că progresul revoluționar realizat între timp în biologie și în psihologie ar fi în măsură să genereze o știință a caracterului mai funcțională. Departe de așa ceva, progresul cunoașterii a arătat însă că, deocamdată, o astfel de știință este cu totul imposibilă.
Psihologia se ocupă cu legile generale ale minții. Studiul caracterului se ocupă cu acele aspecte ale minții prin care indivizii diferă. Prin urmare, el se întemeiază pe psihologie, așa cum psihologia însăși se întemeiază pe fiziologie. Fiziologia sistemului nervos se află acum într‑o etapă foarte rudimentară, iar științele întemeiate pe ea sunt fatalmente încă și mai rudimentare. Psihologia dispune totuși de bagaj de cunoștințe considerabil. Dar această cunoaștere este aproape în întregime empirică: putem vedea anumite fapte, însă nu și cauzele și modalitățile în care se petrec ele. Psihologia nu este, în cea mai mare parte, conectată cu celelalte științe, cu excepția cazurilor în care a profitat de pe urma fiziologiei. Abia dacă este îndreptățită să fie numită știință. Este pur și simplu o colecție de observații întâmplătoare și izolate, a căror semnificație este obscură și va rămâne obscură până când vor fi „explicate” de fiziologie.
Studiul caracterului nu este – și multă vreme nu va putea fi – într‑o stare care să justifice introducerea în jargonul științific a vreunui nume care să se termine în „‑ologie”. Și nu poate începe să devină știință până când nu vom începe să explicăm variațiile de caracter prin raportare la variațiile sistemului nervos. Tot ceea ce poate fi făcut – și tot ceea ce s‑a încercat în lucrarea de față – este să se aducă laolaltă, într‑o formă concretă, o colecție de observații ocazionale, prezentate într‑o formă cât mai sistematică posibil.
Deși ocazionale, observațiile nu sunt neapărat superficiale. Studiul caracterului nu este ceva ce poate fi întreprins de oricine, fără o pregătire prealabilă. Sunt lipsite de valoare observațiile care nu sunt făcute în lumina unei cunoașteri extinse. Este esențială cunoașterea amplă – cunoașterea științei, a literaturii și, înainte de toate, a bărbaților și a femeilor de toate felurile și de diferite rase. Cunoașterea este esențială; totuși, simpla cunoaștere servește prea puțin la înțelegerea caracterului. În ceea ce privește înțelegerea semenilor lor, unii dintre cei mai învățați oameni din lume sunt precum copiii. Chiar dacă fără cunoaștere nu se poate realiza nimic, nu doar de ea este nevoie, ci și de experiența în lume, din numeroase perspective. O viață plină de vicisitudini este în sine o bună pregătire. Un om bogat și unul sărac văd lumea în modalități diferite. Cineva care a cunoscut pe pielea lui atât bogăția, cât și sărăcia știe mai mult decât oricare dintre cei doi. În Anglia, clasa de sus, cea mijlocie și cea de jos își au propriile perspective asupra vieții sociale. Cine a trăit în toate aceste straturi diferite ale societății poate elimina din perspectiva sa particularitățile accidentale ale fiecărei clase și poate surprinde ceea ce este comun tuturor claselor. Cu cât au fost mai mari vicisitudinile vieții pentru cineva, cu atât mai bogat este materialul pe care se poate baza în studierea caracterului.
Cercetătorului îi sunt necesare multe alte calități. Mintea angajată în studierea caracterului trebuie să fie exclusivistă și detașată. Cercetătorul trebuie să se miște printre oameni de toate felurile: trebuie să fie cu ei, dar nu de‑al lor. Trebuie să pătrundă sentimentele și opiniile lor îndeajuns încât să‑i înțeleagă și să fie empatic, dar nu într‑atât încât să fie luat de valul creat de oamenii pe care îi cercetează. Trebuie să fie un om care știe mai degrabă să asculte decât să vorbească, să gândească decât să acționeze; care să nu aparțină niciunui grup, dar să fie primit ca egal printre oameni dintre cele mai variate grupuri. Mai presus de toate, el trebuie să fie toate acestea fără vreun efort conștient, ci pentru că este construit astfel și nu poate fi altfel.
Toate aceste calități sunt esențiale pentru studierea caracterului, dar, chiar și pentru cel care le‑ar poseda, asumarea acestei misiuni ar constitui un act temerar. De fapt, nimeni nu poate ajunge prea departe dacă nu înțelege uluitoarele dificultăți ale chestiunii. Cercetătorul atinge culmile disperării destul de des, și mulți au abandonat efortul. Dar dacă nimeni nu încearcă ceva, nimic nu se va realiza vreodată. Tocmai în acest spirit a fost inițiată lucrarea de față.
Mari sunt și dificultățile expunerii în scris a proble­melor. Tema este un tot unitar, însă, din motive literare, este necesar să fie împărțită în capitole și să fie gestionată bucată cu bucată; se creează astfel aparența separației, deși este vorba despre ceva unitar și indisolubil în realitate. Căci unitatea este trăsătura esențială a minții. Un alt efect neplăcut al segmentării este suprapunerea parțială a conținutului capitolelor. Acolo unde nu pot fi trasate linii de demarcație ferme și clare, acest lucru pare aproape inevitabil. Un explorator care își croiește calea printr‑un labirint subteran va ajunge adesea în același loc, pe diferite căi. Rătăcind un timp, el revine adesea pe unde a trecut mai devreme. În studierea caracterului nu există clasificări stabilite și nu există drumuri principale – așa cum au fost întemeiate în științele naturii –, de‑a lungul cărora să putem înainta. Bâjbâim tot timpul și ne croim drum prin labirint așa cum putem. Nu pretindem că potecile pe care le‑am ales sunt căi principale prin labirint; spunem doar că sunt cele mai bune pe care am fost în stare să le găsim pe parcursul explorărilor noastre. Și nici nu afirmăm că am acoperit întregul teren; o atare pretenție ar fi de‑a dreptul absurdă. Tot ceea ce pretindem că am realizat este că am străbătut anumite părți ale acestui labirint complicat și că am adunat anumite adevăruri de ordin general, care, ici și colo, aruncă o scânteie de lumină în obscuritatea generală.
În ceea ce privește cel mai util tip de cunoaștere necesar pentru elucidarea problemei caracterului uman, putem afirma cu certitudine că domenii ale cunoașterii care să fie cu totul irelevante sunt puține. În studiul nostru, biologia trebuie să fie fundamentul a orice. Anatomia creierului și a sistemului nervos prezintă utilitate indirectă. Fiziologia sistemului nervos este de primă importanță. Dacă principiile de bază ale fiziologiei nervoase sunt bine însușite și fixate în minte, ochiul observatorului se va mișca cu mult mai mult discernământ și inteligență. Psihologia este, de asemenea, o parte importantă a pregătirii. Dar trebuie reținut că psihologia nu este pe deplin emancipată de metafizică. Adesea este foarte pedantă și nerealistă, accentuând chestiuni de mică importanță și trecând cu vedere unele cu mult mai semnificative. Întâlnim nu de puține ori profesori de psihologie a căror înțelegere a caracterului uman nu o depășește pe cea a unui școlar, fiind sub cea a unui om de rând. Reputația unor astfel de persoane se întemeiază pe o activitate – este adevărat, intensă – academică de slab interes real, pe descrieri amănunțite ale creșterii cutărui sau cutărui copac dintr‑o pădure (de a cărui existență reală nu au fost niciodată conștienți) etc. În ultimii ani însă, psihologia a devenit mai importantă și mai realistă; iar cel care studiază caracterul nu se poate lipsi de ea.
După știință, literatura oferă un valoros bagaj de cunoștințe. Marii scriitori – cu mult mai mult decât oamenii de știință – pătrund natura umană și descoperă adesea adevăruri profunde și foarte interesante. Sub acest aspect, Shakespeare a intuit complexitatea caracterului uman mult mai profund poate decât orice alt scriitor. Am citat deci pe larg din marii autori, dar din niciunul într‑atât de copios precum din Shakespeare, care ar putea fi descris drept cel mai mare psiholog care a existat vreodată. Toate ramurile literaturii sunt de folos și cu deosebire literaturile străine, care adesea scot la iveală aspecte care nu ne sunt cunoscute și reliefează chestiuni care, altminteri, ar fi putut scăpa observației.
Însă nu din cărți vom învăța să cunoaștem natura umană. Dimpotrivă, prea multă lectură devine o povară; riscul este să nu obținem o imagine mai autentică asupra vieții, ci una extrasă artificial și, într‑o anumită măsură, distorsionată. Mai mult, există o limită cu privire la ceea ce poate fi învățat din cărți. Literatura unei generații dintr‑o țară cuprinde câteva idei generale, care oscilează și apar sub numeroase chipuri.
Dacă am citit câteva dintre cele mai importante cărți ale perioadei, nu mai avem multe de aflat. Alte cărți prezintă aceleași idei, fiind nou doar stilul sau cadrul în care sunt expuse. De aceea incursiunea noastră în literatură ar trebui să coboare în trecut și să fie extinsă la literaturi străine, până când vor rămâne puține zone necunoscute nouă. Cu cât sunt mai puține cărțile pe care le vom citi pe parcursul acestui studiu, cu atât va fi mai puțin probabil să fim scoși din zona noastră de echilibru natural și să fim copleșiți de lectura cărților.
Căci, după cum am spus, nu din cărți vom învăța să‑i cunoaștem pe oameni. Cărțile sunt un auxiliar, mai mult sau mai puțin indispensabil. Învățăm să cunoaștem oamenii în primul rând prin contactul direct cu ei și prin feluritele relații pe care le avem cu semenii noștri. Nu ne putem retrage într‑un turn de fildeș; trebuie să ieșim în lumea mare – să rătăcim prin lume –, să stabilim relații diverse cu umanitatea, să‑i simțim bucuriile și să îndurăm aceleași suferințe pe care ea le îndură, să luptăm alături de ea, să învingem cu ea și să pierdem cu ea. Trebuie să trăim printre oameni și să obținem de la ei, direct, materialul necesar studierii caracterului. Cunoașterea științifică și cea literară sunt cu totul secundare. Rolul lor nu este de a ne învăța direct, ci de a ne disciplina mințile, de a le duce într‑o zonă care ne permite să observăm faptele semnificative și să le eliminăm pe cele nesemnificative. Știința și literatura antrenează mintea în direcția studiului caracterului. Fără ele, observațiile noastre ar fi nesistematice și oarbe; am fi conduși de teorii false; am confunda neesențialul cu esențialul; am putea vedea multe, dar nu am pricepe nimic. Dar știința și literatura constituie doar pregătirea preliminară; ele ne vor orienta observațiile pe direcții solide. Întreaga noastră cunoaștere trebuie să provină însă din observațiile pe care, astfel pregătiți, suntem capabili să le facem singuri.
Pe lângă această pregătire prin cunoaștere pozitivă, se cere un antrenament considerabil în ceea ce am putea numi cunoaștere negativă. Cu alte cuvinte, trebuie să învățăm să depășim nenumăratele tendințe și prejudecăți pe care le avem la început. O persoană cu mintea complet neantrenată nu este neapărat o persoană lipsită de idei. De obicei, este o persoană cu idei consolidate, cu o minte nicidecum goală, ci plină cu tot soiul de concepții dobândite prin tradiție sau sugestie și acceptate necritic. Aceste prejudecăți încurcă grav mintea în procesul de percepere a adevărului. Greșite în sine, ele stânjenesc fundalul și categoric interferează cu dezvoltarea unor opinii corecte. De fapt, nu sunt întot­deauna greșite; însă aproape întotdeauna sunt superficiale. Ele interpretează caracterul pe baza trăsăturilor sesizabile și de suprafață, în loc să aibă în vedere trăsăturile profunde și fundamentale. Ca exemplu, putem menționa clasificarea oamenilor în buni și răi. Într‑un fel, aceasta este o clasificare validă, dar este una superficială și nu duce la continuarea scrutării caracterului sau a motivelor. La fel de bine am putea împărți oamenii în blonzi și bruneți. Desigur, clasificarea morală a oamenilor are o considerabilă importanță practică, dar asta e tot. Îi putem separa pe oameni în oi și capre – și, din multe rațiuni, trebuie s‑o facem –; însă, dacă trecem de nivelul de suprafață, vom descoperi că nu există o adevărată relație de asemănare între oi sau între capre. Asemănarea este doar superficială și, spre a‑i grupa pe oameni conform cu adevăratele lor afinități, trebuie să‑i clasificăm după principii cu totul diferite. Trebuie deci să ne restructurăm mințile, nu doar prin învățare, ci și prin dezvățare – ceea ce, pentru majoritatea oamenilor, constituie o sarcină mult mai dificilă.
O altă clasificare superficială și artificială a oamenilor este cea în funcție de calitatea sau rangul lor social. Deși poate fi utilă pentru multe dintre scopurile obișnuite ale vieții, ea ne înșală imediat ce trecem dincolo de sfera îngustă în care este îndeajuns de validă. Onorurile sunt cu totul exterioare; nici chiar numele unui om nu este parte din el, fiind un sunet arbitrar care i‑a fost atașat de către apropiați, dar care nu face deloc parte din personalitatea lui. Despuiați‑l pe un prinț de hainele, de onorurile și de numele lui și aruncați‑l gol în lume: atunci va apărea așa cum este el și, foarte probabil, se va scufunda în cele mai joase straturi ale societății. Abia când îi lipsim pe oameni de tot ceea ce este accidental, pot fi văzuți așa cum sunt cu ade­vărat: elemente ale marelui grup uman, chiriași temporari ai vieții, fenomene naturale curioase, care înfloresc pentru câțiva ani, iar apoi suferă dezintegrarea și uitarea. Viața unei specii este relativ continuă; de la o generație la alta ea animă o nouă colecție de indivizi. Aceștia sunt recipientele vieții, mereu reînnoite prin dispariția celor vechi și intrarea în existență a unora noi; singura care dăinuie este viața speciei. Viețile indivizilor sunt doar faze trecătoare ale vieții speciei. Dar nu așa îi vedem noi în mod obișnuit pe oameni. Ci acoperiți de accesorii întâmplătoare; faptele naturale brute sunt ascunse de artificii superficiale, dar omniprezente; și nu vedem caracterele oamenilor așa cum sunt ele de fapt, ci așa cum par prin măștile străvezii ale convențiilor sociale.
Prin urmare, în calea celui care studiază caracterul se ivesc multe dificultăți. Le‑am menționat doar pe cele mai importante. Un asemenea om are nevoie de multe însușiri, dintre care unele sunt congenitale și nu pot fi achiziționate de cel care nu le are. Nu am vrut să sugerăm că încercarea noastră implică vreo pretenție că am deține aceste atribute. Dimpotrivă, nevoia de ele ne‑a fost adesea evidențiată prin usturătoarele eșecuri cauzate de propriile noastre lipsuri, precum și de avantajele pe care le‑am extras din acelea pe care credem că le deținem într‑o oarecare măsură. Se impune o precauție suplimentară. Având în vedere dificul­tățile excepționale ale temei, ne‑am îngăduit o mare libertate în ceea ce privește modul de a o trata. Nu ne‑am simțit constrânși – în alegerea cuvintelor, de pildă – de uzanțele de ordin tehnic ale psihologiei. Am ales cuvintele cele mai potrivite pentru a transmite înțelesul către cititorul mediu, chiar dacă o astfel de alegere poate părea neglijentă pentru specialist. Un anumit grad de imprecizie nu este totuși lipsit de avantaje. Ideile noastre nu pot fi, deocamdată, foarte precise, iar în terminologie precizia excesivă este înșelătoare. Terminologia precisă indică existența unei teorii, la bază. Nu ne‑am propus să forțăm faptele în teoriile actuale ale psihologiei, ci mai degrabă să prezentăm faptele și să permitem ca astfel de teorii să se ivească din fapte, cât de natural se poate.