Mă duc să scriu o carte, domnilor.
Da, chiar mă duc să o scriu. Trebuie să o scriu, fiindcă această carte își cere locul în viața mea... și, fără să vă dați seama, își cere locul și în viața voastră.
Veți fi, poate, tentați să spuneți că este o carte autobiografică. Nu vă contrazic. Dar haideți să facem o înțelegere: să‑i spunem, împreună, că este o carte multi-autobiografică. A mea, a ta, a lui. Ne regăsim cu toții în ea, dar cu nuanțe diferite, așa cum ne surprindem uneori în oglindă și ne vedem mai tineri, mai bătrâni, mai obosiți sau mai odihniți. Ne întrebăm frecvent dacă imaginea este reală sau este doar imaginea pe care vrem să o vedem. Ne întrebăm dacă imaginea ne aparține cu adevărat sau dacă doar trece pe acolo, în vizită, pentru că așa am vrut noi să o vedem.
Să revin... Unde rămăsesem?
Eu, Andrei Nistorescu – imaginați‑vă că acest nume nu este decât o convenție. Puteam să mă numesc la fel de bine Ego Escu, dar rămânem, prin aceeași convenție, la Andrei Nistorescu – astăzi m‑am hotărât să plec. Veți întreba: unde?
Nu știu. Poate acolo unde gândurile își găsesc leagănul, poate în singurătate, sau poate chiar în mine. Adevărul este că nu mi‑am făcut un plan. N‑am desenat nicio hartă, n‑am împachetat nimic, nu mi‑am luat nici măcar rămas‑bun. Am plecat așa cum pleacă uneori păsările călătoare: fără să știe de ce, dar convinse că trebuie să ajungă undeva.
V‑ați dat seama, nu? Și voi vreți să evadați din cotidian. Doar că, spre deosebire de voi, eu am găsit scuza perfectă: scriu o carte. Și scuza asta, să recunoaștem, mă face să fiu și cinic, dar și tandru. Pentru că, în timp ce eu caut sensuri și amintiri îngropate, voi căutați o poziție comodă din care să citiți. Diferența este una singură: eu am plecat să scriu această carte, iar voi ați plecat să o citiți. Și iată – acum o țineți în mână.
Așadar, cu riscul de a mă repeta: mă duc să scriu o carte, domnilor.
Ce fel de carte? Ah, vedeți, asta e o întrebare care mă urmărește și pe mine. O carte despre mine, dar nu chiar; despre voi, dar nu prea; despre lume, dar fără pretenții. O carte ca o fereastră lăsată întredeschisă: nu pentru a vedea afară, ci pentru a lăsa lumina să intre, ca să putem vedea înăuntru.
Și dacă tot am ajuns aici, trebuie să vă mărturisesc ceva: nu plec doar ca să scriu. Plec ca să mă găsesc și nu mă găsesc dacă nu mă caut. Plec ca să mă întorc, fără să știu unde m‑am dus. Plec ca să vă aduc o poveste pe care, poate, o știați deja, dar n‑ați avut curajul să o spuneți.
Dar destul cu mărturisirile.
Vine momentul în care nu mai poți amâna nimic.
Se deschide ușa, se lasă liniștea și începe drumul.
Așa că mă duc, domnilor. Să scriu. Și, în felul meu, să mă scriu.