Căutând într‑o seară o carte anume, am descoperit, pe un raft mai retras al bibliotecii, un carnet cu însemnări, la care nu m‑am gândit deloc şi pe care nici nu mai ţin minte de când nu l‑am mai răsfoit. Dacă descoperirea aceasta s‑ar fi produs altădată, lucrul mi‑ar fi părut natural şi simplu. Acum însă, întâlnirea cu acest carnet demult uitat se apropie întrucâtva de miracol, pentru că tocmai acum, când mă străduiesc să redau puţină viaţă unor lucruri de demult, am regăsit aceste însemnări uitate, unele note scrise cu un conținut profund și deosebit de semnificativ pentru mine. Sunt însemnări, note scrise, impresii ce vizează un proiect de cercetare al Facultății de Sociologie a Universității București din perioada mea studențească. Un carnet cu însemnări care a avut darul de a mă tulbura cum rareori mi s-a mai întâmplat.
Însemnările pe care le‑am făcut în acest carnet par că s‑au petrecut pe mici dimensiuni ‑ fiind vorba de un jurnal personal ‑, deci sunt menționate impresii și evenimente referitoare mai ales la câțiva oameni care au jucat totul în viață pe o singură carte: cea a libertății, cu un curaj pe care nu l‑am înțeles și nu am să‑l înțeleg niciodată. Dar, în momentul când am recitit despre interviurile pe care le‑am luat, notele extrase din documentele vremii, observațiile făcute de mine la fața locului, toate referitoare la rezistența anticomunistă din zona Muscelului a anilor ‘50 ai secolului trecut ‑ căci proiectul de cercetare avea această temă ‑, mi‑am dat seama că aceste informații prezintă o oarecare valoare istorică, dincolo de semnificația lor personală. Apoi, m‑a impresionat faptul că atâția oameni, zeci de familii din toată regiunea de nord a fostului județ Muscel, au sprijinit lupta partizanilor anticomuniști și că, ani de zile, trecând de la o familie la alta, dintr‑un sat în altul, grupurile ofițerilor Toma Arnăuțoiu și Gheorghe Arsenescu s‑au putut ascunde și au putut organiza acțiuni împotriva noului regim instaurat, fără a fi trădați și prinși vreme de peste zece ani.
Prin urmare, am scris în acest carnet despre cele aflate de la supraviețuitorii acelor vremuri, combinate fiind cu date factuale primite de la profesori, iar eu, împreună cu colegii mei, am studiat dosarele de urmărire penală ale celor implicați în rezistența din Muscel, aflate la instituția de stat ce avea să devină CNSAS (anul 1999). În acea perioadă a fost înființat și Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, avându‑l ca președinte pe profesorul Radu Ciuceanu. Am înțeles atunci că au fost studiate peste zece mii de pagini. Apoi, așa cum am amintit mai sus, am scris în carnet despre cele aflate de la oamenii simpli. Iar dacă e să fac o destăinuire, am fost foarte interesat să aflu de la acești oameni anonimi, atâția câți mai erau în viață, părerile lor despre cele ce mă interesau pe mine. Căci aceste păreri formează mediile invizibile, emoționale, cele care ne modelează cel mai în profunzime viața și sufletul. Mediul invizibil este o consecință fenomenală a realității în care trăim și cu un mare impact asupra sufletului nostru. Atmosfera emoțională a familiei în care ne petrecem copilăria de exemplu, este esențială pentru dezvoltarea noastră ulterioară. Această atmosferă este mai importantă decât stilul de parenting sau cine știe ce metodă pedagogică.
Seminarul organizat de către Facultatea de Sociologie a Universității București îmi dădea prilejul unei „întoarceri” în istorie, o revenire la evenimentele anilor ‘50, evenimente care au marcat atât de profund istoria țării noastre. Însă lucrurile nu erau atât de simple. Căci, dacă îi îndemni pe oameni să‑ți vorbească despre timpurile trecute, majoritatea lor tind să spună adevărul, dar există și câțiva care născocesc tot felul de legende, o împletire de obsesii personale și fantezii. Iată de ce, în carnetul acesta, am făcut însemnări numai atunci când am fost sigur că ele respectă adevărul. Căci, vorba lui Hegel, adevărul nu poate fi altul decât cel care se află în acord cu realitatea obiectivă.
Pe de altă parte, odată cu aceste însemnări, mi‑am dat seama că a dispărut o lume! Simțindu‑mă brusc că fac parte din acea lume dispărută – căci politica și timpul nu iartă pe nimeni – am luat hotărârea ca aceste însemnări să fie concretizate în volumul de față, pe care am să‑l păstrez ca pe un lucru de neprețuit și din care îmi voi extrage ceea ce am eu mai curat și mai adevărat în suflet. Căci acest volum este sufletul meu, catedrala mea, o construcție realizată în momentele în care încă mai credeam într‑o viață mai bună și o lume mai limpede. Deci am să‑l răsfoiesc ori de câte ori voi simți nevoia. Totodată, m‑am întrebat dacă regăsirea carnetului cu însemnări nu era, în realitate, numele deghizat al nevoii mele de a mă înțelege mai bine și a înțelege mai mult neamul din care fac parte. Apoi, cele scrise în acest carnețel rezidă din percepția a tot ce s‑a petrecut cu mine în contextul social și politic al evenimentelor din iarna lui ‘89. Am trăit evenimentele respective ca parte a vieții mele personale. Căci tot ceea ce s‑a petrecut în zilele acelea m‑a marcat profund și la care am aderat cu toată convingerea. Înțelegerea consemnată în acest carnet, a acelor evenimente, îmi aparţine în întregime. Însă dacă nu ar fi fost vorba despre grupurile de luptători anticomuniști din Muscel poate că acest carnețel ar fi fost uitat din nou în sertar.