Propuneri manuscrise: info@editurauniversitara.ro: 0745 204 115
Urmarire comenzi Persoane fizice / Vanzari: 0745 200 718 / 0745 200 357 / Comenzi Persoane juridice: 0721 722 783
RO 
Engleza
Platon. Operele platonice. Prima perioada. Volumul II - Paul Friedländer
![Platon. Operele platonice. Prima perioada. Volumul II - Paul Friedländer [1]](https://gomagcdn.ro/domains/editurauniversitara.ro/files/product/original/platon-operele-platonice-prima-perioada-volumul-ii-paul-friedlander-496580.jpg "Platon. Operele platonice. Prima perioada. Volumul II - Paul Friedländer [1]")
Editura: Paideia
Autor: Paul Friedländer
Pagini: 374
Anul publicării: 2019
ISBN: 978-606-748-311-6
Cod Produs:
9786067483116
Ai nevoie de ajutor?
0745 200 718
/
0745 200 357
- Descriere
- Download (1)
- Autori
- Cuvant inainte
- Review-uri (0)
Platon a fost un filozof al Greciei antice si fondatorul Academiei din Atena. Este considerat figura pivotanta pentru dezvoltarea filosofiei, in special a traditiei Occidentale. Spre deosebire de ceilalti filosofi contemporani ai sai, intreaga opera a lui Platon se presupune ca a supravietuit intacta pentru mai bine de 2500 de ani.
Platon a inovat dialogul scris si formele dialectice in filosofie, care origineaza odata cu el. In special prin dialogurile Republica si Legile, Platon pune bazele si filosofiei politice occidentale, producand unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din perspectiva filosofica.
La randul sau, Platon a fost profund influentat de predecesori precum Socrate, Parmenide, Heraclit si Pitagora, cu toate ca putine dintre textele acestora s-au pastrat si majoritatea cunostintelor care mai exista acestia provin din dialogurile lui Platon.
Cele trei volume despre opera lui Platon reprezinta una dintre cele mai importante lucrari ale autorului german Paul Friedländer, fiind considerate un monument de eruditie. Niciun iubitor de cultura interesat de scrierile lui Platon nu poate ocoli aceasta valoroasa opera.
In Volumul II, Paul Friedländer analizeaza in profunzime prima perioada a operelor platonice: principala grupa a dialogurilor aporetice, micile dialoguri de tinerete, dialogurile de autoreprezentare si travestire a filosofului si dialogurile Alcibiade, Gorgias, Menon.
Cartea beneficiaza de o traducere de exceptie apartinand doamnei profesor Maria Magdalena Anghelescu. Traducerea s-a realizat dupa editia a treia a textului german, in care textul si notele au fost revazute scrupulos.
Platon a inovat dialogul scris si formele dialectice in filosofie, care origineaza odata cu el. In special prin dialogurile Republica si Legile, Platon pune bazele si filosofiei politice occidentale, producand unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din perspectiva filosofica.
La randul sau, Platon a fost profund influentat de predecesori precum Socrate, Parmenide, Heraclit si Pitagora, cu toate ca putine dintre textele acestora s-au pastrat si majoritatea cunostintelor care mai exista acestia provin din dialogurile lui Platon.
Cele trei volume despre opera lui Platon reprezinta una dintre cele mai importante lucrari ale autorului german Paul Friedländer, fiind considerate un monument de eruditie. Niciun iubitor de cultura interesat de scrierile lui Platon nu poate ocoli aceasta valoroasa opera.
In Volumul II, Paul Friedländer analizeaza in profunzime prima perioada a operelor platonice: principala grupa a dialogurilor aporetice, micile dialoguri de tinerete, dialogurile de autoreprezentare si travestire a filosofului si dialogurile Alcibiade, Gorgias, Menon.
Cartea beneficiaza de o traducere de exceptie apartinand doamnei profesor Maria Magdalena Anghelescu. Traducerea s-a realizat dupa editia a treia a textului german, in care textul si notele au fost revazute scrupulos.
-
Platon. Operele platonice. Prima perioada. Volumul II - Paul Friedländer
Descarca
Paul Friedländer (1882-1968) a fost un cunoscut filolog german specializat in literatura clasica. A studiat cu marele reprezentant al filologiei clasice, Ulrich von Wilamowitz Moellendorff, la Universitatea din Berlin. A fost profesor la Universitatile din Berlin, Marburg si Halle. A demisionat in 1935 la presiunile regimului nazist, iar in 1938 a fost detinut intr-un lagar de concentrare. Dupa eliberare, a emigrat in Statele Unite ale Americii, unde va preda la Universitatea John Hopkins, apoi la Universitatea din California (UCLA). A devenit cunoscut pentru interpretarea originala a operelor lui Platon.
In Volumul II, Paul Friedländer analizeaza in profunzime prima perioada a operelor platonice: principala grupa a dialogurilor aporetice (Protagoras , Laches, Thrasymachos, Charmides, Euthyphron, Lysis, Hippias Maior), micile dialoguri de tinerete (Hipparchos, Ion, Hippias Minor, Theages), dialogurile de autoreprezentare si travestire a filosofului (Apararea lui Socrate, Criton, Euthydemos, Cratylos, Menexenos) si dialogurile Alcibiade, Gorgias, Menon.
1. PROTAGORAS
Dialogul-cadru 309 A – 310 A
Deci o prima abordare a ceea ce va constitui mai tarziu obiectul dialogului ne ofera chiar dialogul‑cadru. Dar inca de pe acum rasuna aici ceva mai important. Aprecierea paradoxala conform careia Alcibiade sta in urma lui Protagoras, cel frumos in urma celui mai‑frumos, pentru ca inteleptul este frumos: aceasta ironie ne indica o ierarhie veritabila. Nu ca Alcibiade ar fi mai prejos. Dar frumusetea, iubita cu pasiune, este o treapta inferioara in ascensiunea catre si mai patimas iubita „intelepciune”. Astfel si in spatele dialogului erotic se ascunde ceva mai profund. Educatia va constitui in continuare tema dialogului, si anume antiteza dintre educatia sofista si cea socratica. Or, aceasta antiteza este delimitata la Platon mai ales de faptul ca Socrate si numai el educa iubind. Oricat de facil este tratat aici la inceput motivul erotic, el devine expres numai in acest pasaj din dialog. Dar cand Socrate se lauda ca Alcibiade i‑ar fi „venit in ajutor” (309 B), aceasta ne trimite mult mai departe in miezul dialogului central. Cata vreme privim numai dezvoltarea ideilor, avem aici niste interludii, dar considerand drama filosofica in ansamblul ei sunt puncte de cea mai mare importanta, in care dialogul ameninta sa se destrame si este salvat de la aceasta destramare de interventia lui Alcibiade (336 B, 348 B). In ceata pestrita exista un acord secret intre Socrate si acest discipol, care se exprima ca o vointa comuna de dialog filosofic.
2. LACHES
Actiunea simpla a acestui dialog in care niste parinti se sfatuiesc cu Socrate in privinta educatiei fiilor lor, si expunerea simpla conceptuala – cautarea „barbatiei, curajului” – este prezentata de o mare varietate de persoane. Pe langa Socrate, exista doi parinti, Lysimachos si Melesias, cu fiii lor si apoi cei doi ofiteri, Laches si Nicias, fara fiii lor. In Theages este suficient un parinte si fiul sau, in Charmides un adolescent si prietenul sau mai varstnic, in Lysis doi tineri si admiratorii lor. Si aici Platon s‑ar fi putut multumi cu Nicias si Laches impreuna cu fiii lor – pe care ar fi trebuit atunci sa‑i faca ceva mai in varsta. Bogatia mai mare permite o nuantare mai clara a priceperii si a apropierii‑de‑Socrate...
Deci nu suntem inca la nivelul socratic. Si intr‑adevar ceea ce auzim sunt judecatile empirice ale unor specialisti in chestiuni tehnice. Cand trebuie sa decida raspunsul la intrebarea oarecum delicata daca lupta cu armele este un obiect de invatamant util, cei doi se contrazic. Dar sunt de acord intr‑o singura privinta: ca orice recurs la principii generale le e strain. Ca militari, amandoi vad numai razboiul, caruia ii subordoneaza curajul si pe care il proclama, cu o unilateralitate primejdioasa, scop al oricarei educatii („caliri”). Asocierea cuvintelor „indrazneala” si „curaj” la Nicias si o exprimare similara a lui Laches (184 B) arata ca, la acest nivel, deosebirea dintre dispozitia naturala si forma etica (virtutea) nu se incearca inca deloc, o distinctie la care il vedem pe Socrate ajungand cat se poate de clar in fragmentul final din Protagoras.
3. THRASYMACHOS (CARTEA I A REPUBLICII)
Poate ca exista si o dovada externa a faptului ca prima carte a Republicii a fost mai intai un dialog autonom: este vorba despre micul dialog Cleitophon. Cleitophon este un personaj secundar in Cartea I a Republicii: chiar la inceput (328 B), Socrate da peste el impreuna cu Lysias si altii in casa lui Polermachos, iar mai tarziu (340 AB) el intervine la un moment dat in dezbatere. Dialogul cu numele sau il pune numai pe el fata in fata cu Socrate. Socrate a auzit spunandu‑se ca Cleitophon s‑ar fi declarat intr‑o conversatie cu Lysias de partea lui Thrasymachos si impotriva lui Socrate. Micul dialog presupune deci existenta primei carti a Republicii si acest lucru merge pana in detaliile deazbaterii. Dar el exclude totodata celelalte carti ale Republicii. Caci tocmai de aceea Cleitophon se decide impotriva lui Socrate, fiindca el nu se pricepe decat la „protreptica” si dincolo de aceasta nu poate sa‑i invete pe ceilalti nimic pozitiv. –
4. CHARMIDES
Dialogul despre sophrosyne este purtat de Socrate cu cei doi veri, Critias si Charmides, care au facut parte cu 25 de ani mai tarziu din „cei treizeci”, si care sunt vazuti aici, in pofida apropiatei lor inrudiri si a destinului lor comun, in antiteza unul cu celalalt. In dialogul Protagoras intra impreuna la gazda sofistului frumosul Alcibiade si Critias, fiul barbatului cu numele ciudat Frumos‑Urat (Þ kalla»sqrou). Poate ca numele lui nu exprima mai mult decat o gluma, dar poate fi si mai mult decat atat. In dialogul nostru il vedem pe fiul lui Callaischros, numit astfel sau caruia lumea i se adreseaza asa, alaturi de Charmides, a carui frumusete este elementul cel mai emotionant de la inceput. Charmides are o constitutie perfecta. Aspectului sau pare sa‑i corespunda interiorul; este inzestrat in acelasi timp pentru filosofie si poezie. Asa trebuie sa fi fost Platon si dintr‑o astfel de substanta isi doreste el sa fie oamenii.
5. EUTHYPHRON
Euthyphron pune problema „pietatii”, asion sau eÈsebÙc, prin care, dupa cum se stie, se intelege in primul rand si inainte de orice nu o intentie ascunsa, ci o raportare obiectiva a omului la divinitate, nu a omului individual, ci a membrului de familie si a cetateanului. Euthyphron face parte astfel ca o veriga necesara din grupa acelor dialoguri aporetice care cerceteaza, fiecare, cate una din „virtutile” reunite in Protagoras. Pentru Platon toate acestea nu erau concepte goale, pentru care sa fi trebuit sa nascoceasca purtatori si situatii. Ele erau legate toate de Socrate si numai de el, in acea forma de perfectiune inteleapta care merita, numai ea, numele de arete.
16. MENEXENOS
Acesta este cea mai derutanta scriere a lui Platon si, dintre toate ale sale, cea mai paradoxala imagine a lui Socrate: Socrate, dusmanul cuvintelor frumoase si al treburilor politice, tine in anul 386, deci dupa moartea sa, la un interval de timp echivalent cu jumatate din viata unui om, un discurs solemn despre cetatea ateniana, in ziua comemorativa a eroilor ei cazuti in lupta. Iar acest discurs lung este incadrat intr‑un scurt dialog, in care Socrate ii povesteste lui Menexenos – care il asculta cu oarecare neincredere – ca a invatat acest discurs de la Aspasia. Este de inteles faptul ca autenticitatea discursului a fost contestata multa vreme, dar mai putin de inteles sunt ocarile aduse acestei opere, in loc sa se incerce lamurirea ei. Cei care s‑au interesat mai serios de aceasta scriere au incercat sa simplifice aspectele derutante. Au sustinut ca ea ar fi o satira indreptata impotriva elocintei patriotice sau impotriva Atenei sau impotriva ambelor. Sau poate Platon a vrut sa arate cat se poate de serios ca poate sa scrie tot atat de bine sau de rau ca si altii o cuvantare solemna, iar apoi si‑a depreciat singur aceasta opera fara valoare facuta sa ia ochii, prin dialogul in care a incadrat‑o. Aceasta interpretare utilizeaza si circumstanta ca scrierea este singura dintre operele platonice care se autodateaza cu precizie, pentru a citi in ea intentii de moment, ca si cum Platon ar fi vrut fie sa influenteze politica ateniana din acei ani, fie sa intinda o mana patriei sale, in semn de impacare. Referirea la Aspasia trece drept o aluzie literara, nu mai putin inteligibila, la dialogul pierdut Aspasia al socraticului Eschine; in felul acesta se renunta in mod expres la interpretarea chestiunii in sine.
1. PROTAGORAS
Dialogul-cadru 309 A – 310 A
Deci o prima abordare a ceea ce va constitui mai tarziu obiectul dialogului ne ofera chiar dialogul‑cadru. Dar inca de pe acum rasuna aici ceva mai important. Aprecierea paradoxala conform careia Alcibiade sta in urma lui Protagoras, cel frumos in urma celui mai‑frumos, pentru ca inteleptul este frumos: aceasta ironie ne indica o ierarhie veritabila. Nu ca Alcibiade ar fi mai prejos. Dar frumusetea, iubita cu pasiune, este o treapta inferioara in ascensiunea catre si mai patimas iubita „intelepciune”. Astfel si in spatele dialogului erotic se ascunde ceva mai profund. Educatia va constitui in continuare tema dialogului, si anume antiteza dintre educatia sofista si cea socratica. Or, aceasta antiteza este delimitata la Platon mai ales de faptul ca Socrate si numai el educa iubind. Oricat de facil este tratat aici la inceput motivul erotic, el devine expres numai in acest pasaj din dialog. Dar cand Socrate se lauda ca Alcibiade i‑ar fi „venit in ajutor” (309 B), aceasta ne trimite mult mai departe in miezul dialogului central. Cata vreme privim numai dezvoltarea ideilor, avem aici niste interludii, dar considerand drama filosofica in ansamblul ei sunt puncte de cea mai mare importanta, in care dialogul ameninta sa se destrame si este salvat de la aceasta destramare de interventia lui Alcibiade (336 B, 348 B). In ceata pestrita exista un acord secret intre Socrate si acest discipol, care se exprima ca o vointa comuna de dialog filosofic.
2. LACHES
Actiunea simpla a acestui dialog in care niste parinti se sfatuiesc cu Socrate in privinta educatiei fiilor lor, si expunerea simpla conceptuala – cautarea „barbatiei, curajului” – este prezentata de o mare varietate de persoane. Pe langa Socrate, exista doi parinti, Lysimachos si Melesias, cu fiii lor si apoi cei doi ofiteri, Laches si Nicias, fara fiii lor. In Theages este suficient un parinte si fiul sau, in Charmides un adolescent si prietenul sau mai varstnic, in Lysis doi tineri si admiratorii lor. Si aici Platon s‑ar fi putut multumi cu Nicias si Laches impreuna cu fiii lor – pe care ar fi trebuit atunci sa‑i faca ceva mai in varsta. Bogatia mai mare permite o nuantare mai clara a priceperii si a apropierii‑de‑Socrate...
Deci nu suntem inca la nivelul socratic. Si intr‑adevar ceea ce auzim sunt judecatile empirice ale unor specialisti in chestiuni tehnice. Cand trebuie sa decida raspunsul la intrebarea oarecum delicata daca lupta cu armele este un obiect de invatamant util, cei doi se contrazic. Dar sunt de acord intr‑o singura privinta: ca orice recurs la principii generale le e strain. Ca militari, amandoi vad numai razboiul, caruia ii subordoneaza curajul si pe care il proclama, cu o unilateralitate primejdioasa, scop al oricarei educatii („caliri”). Asocierea cuvintelor „indrazneala” si „curaj” la Nicias si o exprimare similara a lui Laches (184 B) arata ca, la acest nivel, deosebirea dintre dispozitia naturala si forma etica (virtutea) nu se incearca inca deloc, o distinctie la care il vedem pe Socrate ajungand cat se poate de clar in fragmentul final din Protagoras.
3. THRASYMACHOS (CARTEA I A REPUBLICII)
Poate ca exista si o dovada externa a faptului ca prima carte a Republicii a fost mai intai un dialog autonom: este vorba despre micul dialog Cleitophon. Cleitophon este un personaj secundar in Cartea I a Republicii: chiar la inceput (328 B), Socrate da peste el impreuna cu Lysias si altii in casa lui Polermachos, iar mai tarziu (340 AB) el intervine la un moment dat in dezbatere. Dialogul cu numele sau il pune numai pe el fata in fata cu Socrate. Socrate a auzit spunandu‑se ca Cleitophon s‑ar fi declarat intr‑o conversatie cu Lysias de partea lui Thrasymachos si impotriva lui Socrate. Micul dialog presupune deci existenta primei carti a Republicii si acest lucru merge pana in detaliile deazbaterii. Dar el exclude totodata celelalte carti ale Republicii. Caci tocmai de aceea Cleitophon se decide impotriva lui Socrate, fiindca el nu se pricepe decat la „protreptica” si dincolo de aceasta nu poate sa‑i invete pe ceilalti nimic pozitiv. –
4. CHARMIDES
Dialogul despre sophrosyne este purtat de Socrate cu cei doi veri, Critias si Charmides, care au facut parte cu 25 de ani mai tarziu din „cei treizeci”, si care sunt vazuti aici, in pofida apropiatei lor inrudiri si a destinului lor comun, in antiteza unul cu celalalt. In dialogul Protagoras intra impreuna la gazda sofistului frumosul Alcibiade si Critias, fiul barbatului cu numele ciudat Frumos‑Urat (Þ kalla»sqrou). Poate ca numele lui nu exprima mai mult decat o gluma, dar poate fi si mai mult decat atat. In dialogul nostru il vedem pe fiul lui Callaischros, numit astfel sau caruia lumea i se adreseaza asa, alaturi de Charmides, a carui frumusete este elementul cel mai emotionant de la inceput. Charmides are o constitutie perfecta. Aspectului sau pare sa‑i corespunda interiorul; este inzestrat in acelasi timp pentru filosofie si poezie. Asa trebuie sa fi fost Platon si dintr‑o astfel de substanta isi doreste el sa fie oamenii.
5. EUTHYPHRON
Euthyphron pune problema „pietatii”, asion sau eÈsebÙc, prin care, dupa cum se stie, se intelege in primul rand si inainte de orice nu o intentie ascunsa, ci o raportare obiectiva a omului la divinitate, nu a omului individual, ci a membrului de familie si a cetateanului. Euthyphron face parte astfel ca o veriga necesara din grupa acelor dialoguri aporetice care cerceteaza, fiecare, cate una din „virtutile” reunite in Protagoras. Pentru Platon toate acestea nu erau concepte goale, pentru care sa fi trebuit sa nascoceasca purtatori si situatii. Ele erau legate toate de Socrate si numai de el, in acea forma de perfectiune inteleapta care merita, numai ea, numele de arete.
16. MENEXENOS
Acesta este cea mai derutanta scriere a lui Platon si, dintre toate ale sale, cea mai paradoxala imagine a lui Socrate: Socrate, dusmanul cuvintelor frumoase si al treburilor politice, tine in anul 386, deci dupa moartea sa, la un interval de timp echivalent cu jumatate din viata unui om, un discurs solemn despre cetatea ateniana, in ziua comemorativa a eroilor ei cazuti in lupta. Iar acest discurs lung este incadrat intr‑un scurt dialog, in care Socrate ii povesteste lui Menexenos – care il asculta cu oarecare neincredere – ca a invatat acest discurs de la Aspasia. Este de inteles faptul ca autenticitatea discursului a fost contestata multa vreme, dar mai putin de inteles sunt ocarile aduse acestei opere, in loc sa se incerce lamurirea ei. Cei care s‑au interesat mai serios de aceasta scriere au incercat sa simplifice aspectele derutante. Au sustinut ca ea ar fi o satira indreptata impotriva elocintei patriotice sau impotriva Atenei sau impotriva ambelor. Sau poate Platon a vrut sa arate cat se poate de serios ca poate sa scrie tot atat de bine sau de rau ca si altii o cuvantare solemna, iar apoi si‑a depreciat singur aceasta opera fara valoare facuta sa ia ochii, prin dialogul in care a incadrat‑o. Aceasta interpretare utilizeaza si circumstanta ca scrierea este singura dintre operele platonice care se autodateaza cu precizie, pentru a citi in ea intentii de moment, ca si cum Platon ar fi vrut fie sa influenteze politica ateniana din acei ani, fie sa intinda o mana patriei sale, in semn de impacare. Referirea la Aspasia trece drept o aluzie literara, nu mai putin inteligibila, la dialogul pierdut Aspasia al socraticului Eschine; in felul acesta se renunta in mod expres la interpretarea chestiunii in sine.
Daca doresti sa iti exprimi parerea despre acest produs poti adauga un review.
Scrie un review
Produse similare
Critica ratiunii pure - Immanuel Kant
Filosofia comunicarii - Constantin Stroe
Paideuma. Schita a unei filosofii a culturii - Leo Frobenius
Despre fericire - Blaise Pascal
Incercare de metafizica eshatologica - Nikolai Berdiaev
De la musuroi la Everest. Ratiune si magie
Limbajul predicii religioase crestine
Suport clienti Luni - Vineri intre 8.00 - 16.00
0745 200 718 0745 200 357 comenzi@editurauniversitara.ro