Propuneri manuscrise: info@editurauniversitara.ro: 0745 204 115
Urmarire comenzi Persoane fizice / Vanzari: 0745 200 718 / 0745 200 357 / Comenzi Persoane juridice: 0721 722 783
RO 
Engleza
Platon. Operele platonice. Perioadele a doua si a treia Volumul III - Paul Friedländer
![Platon. Operele platonice. Perioadele a doua si a treia Volumul III - Paul Friedländer [1]](https://gomagcdn.ro/domains/editurauniversitara.ro/files/product/original/platon-operele-platonice-perioadele-a-doua-si-a-treia-volumul-iii-paul-friedlander-394139.jpg "Platon. Operele platonice. Perioadele a doua si a treia Volumul III - Paul Friedländer [1]")
Editura: Paideia
Autor: Paul Friedländer
Pagini: 544
Anul publicării: 2019
ISBN: 978-606-748-312-3
Cod Produs:
9786067483123
Ai nevoie de ajutor?
0745 200 718
/
0745 200 357
- Descriere
- Download (1)
- Autori
- Cuvant inainte
- Review-uri (0)
Platon a fost un filozof al Greciei antice si fondatorul Academiei din Atena. Este considerat figura pivotanta pentru dezvoltarea filosofiei, in special a traditiei Occidentale. Spre deosebire de ceilalti filosofi contemporani ai sai, intreaga opera a lui Platon se presupune ca a supravietuit intacta pentru mai bine de 2500 de ani.
Platon a inovat dialogul scris si formele dialectice in filosofie, care origineaza odata cu el. In special prin dialogurile Republica si Legile, Platon pune bazele si filosofiei politice occidentale, producand unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din perspectiva filosofica.
La randul sau, Platon a fost profund influentat de predecesori precum Socrate, Parmenide, Heraclit si Pitagora, cu toate ca putine dintre textele acestora s-au pastrat si majoritatea cunostintelor care mai exista acestia provin din dialogurile lui Platon.
In Volumul III, Paul Friedländer analizeaza perioada de mijloc a dialogurilor platonice (Banchetul, Phaidon, Republica) si opera tarzie a lui Platon (Theaites, Parmenide, Phaidros, Sofistul, Omul Politic, Philebos, Timaios, Critias, Legi).
„In centrul intregii opere sta Republica. Sunt putine scrierile de tinerete care nu se revarsa, intr‑un fel sau altul, in ea, putine cele din epoca tarzie care nu isi au originea in ea sau nu se refera la ea. Pretentia de a‑i sta alaturi nu o pot ridica decat Banchetul si Phaidon, in timp ce Gorgias si Menon de exemplu sunt cat se poate de clar dialogurile pregatitoare ale ei.”
Cele trei volume despre opera lui Platon reprezinta una dintre cele mai importante lucrari ale autorului german Paul Friedländer, fiind considerate un monument de eruditie. Niciun iubitor de cultura interesat de scrierile lui Platon nu poate ocoli aceasta valoroasa opera.
Platon a inovat dialogul scris si formele dialectice in filosofie, care origineaza odata cu el. In special prin dialogurile Republica si Legile, Platon pune bazele si filosofiei politice occidentale, producand unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din perspectiva filosofica.
La randul sau, Platon a fost profund influentat de predecesori precum Socrate, Parmenide, Heraclit si Pitagora, cu toate ca putine dintre textele acestora s-au pastrat si majoritatea cunostintelor care mai exista acestia provin din dialogurile lui Platon.
In Volumul III, Paul Friedländer analizeaza perioada de mijloc a dialogurilor platonice (Banchetul, Phaidon, Republica) si opera tarzie a lui Platon (Theaites, Parmenide, Phaidros, Sofistul, Omul Politic, Philebos, Timaios, Critias, Legi).
„In centrul intregii opere sta Republica. Sunt putine scrierile de tinerete care nu se revarsa, intr‑un fel sau altul, in ea, putine cele din epoca tarzie care nu isi au originea in ea sau nu se refera la ea. Pretentia de a‑i sta alaturi nu o pot ridica decat Banchetul si Phaidon, in timp ce Gorgias si Menon de exemplu sunt cat se poate de clar dialogurile pregatitoare ale ei.”
Cele trei volume despre opera lui Platon reprezinta una dintre cele mai importante lucrari ale autorului german Paul Friedländer, fiind considerate un monument de eruditie. Niciun iubitor de cultura interesat de scrierile lui Platon nu poate ocoli aceasta valoroasa opera.
-
Platon. Operele platonice. Perioadele a doua si a treia Volumul III - Paul Friedländer
Descarca
Paul Friedländer (1882-1968) a fost un cunoscut filolog german specializat in literatura clasica. A studiat cu marele reprezentant al filologiei clasice, Ulrich von Wilamowitz Moellendorff, la Universitatea din Berlin. A fost profesor la Universitatile din Berlin, Marburg si Halle. A demisionat in 1935 la presiunile regimului nazist, iar in 1938 a fost detinut intr-un lagar de concentrare. Dupa eliberare, a emigrat in Statele Unite ale Americii, unde va preda la Universitatea John Hopkins, apoi la Universitatea din California (UCLA). A devenit cunoscut pentru interpretarea originala a operelor lui Platon.
In Volumul III, Paul Friedländer analizeaza perioada de mijloc a dialogurilor platonice (Banchetul, Phaidon, Republica) si opera tarzie a lui Platon (Theaites, Parmenide, Phaidros, Sofistul, Omul Politic, Philebos, Timaios, Critias, Legi).
20. BANCHETUL (SYMPOSION)
Pentru cel care va scrie candva istoria platonismului unul dintre capitolele cele mai importante va fi influenta Banchetului. Numai Timaios si Republica sunt comparabile in aceasta privinta cu Banchetul.
Banchetul care trebuie prezentat a fost fixat in anul 416, cand Platon a vazut in prima victorie a tanarului si sclipitorului poet Agathon – a carei amintire trebuie sa se fi pastrat multa vreme – ocazia de a face sa fie rostite discursurile despre iubire. Dar de ce pune atatia ani intre evenimente si relatarea lor – o inventie la care tine atat de mult incat descrie detaliat istoria transmiterii dialogului si ne induce mai intai intr‑o eroare, pe care o recuza dupa aceea: ca banchetul ar fi avut loc cu putin timp inainte (172BC)? Desigur semnificatia intamplarilor si a cuvantarilor este amplificata daca amintirea lor s‑a pastrat atata vreme si daca oamenii sunt si astazi atat de dornici sa auda despre ele. La aceasta se adauga faptul ca Platon face sa apara astfel evenimentele ca istorice – povestitorul a primit confirmarea lui Socrate insusi –, dar epurate totodata de tot ce era nesemnificativ: Aristodem, martorul ocular, nu‑si mai putea aminti chiar tot, iar Apollodor, care reproduce relatarea lui Aristodem, a uitat la randul lui cate ceva, asa incat nu a ramas decat „ce este mai demn de a fi tinut minte” (178 A 180 C). Reformularea data de dialogul platonic intamplarii reale apare aici ca intr‑un simbol. Dar aceasta nu este totul.
21. PHAIDON
Phädon (1764) al lui Moses Mendelssohn si La Mort de Socrate (1823) a lui Lamartine sunt imitatii, prelucrari ale platonicului Phaidon. Din el preiau ambele opere desfasurarea evenimentelor si cel putin o parte din dialogul filosofic. Mendelsohn isi incepe si isi incheie Phädon‑ul chiar cu o traducere exacta si se indeparteaza de original doar acolo unde considera ca este necesar „sa aranjeze argumentatia metafizica dupa gustul epocii sale”. In poemul lui Lamartine, in care „metafizica si poezia sunt surori sau mai curand sunt totuna”, modelul grec (eveniment, dialog si forma) s‑a cristalizat, asa cum n‑ar fi putut reusi sa se intample cu nici o alta opera a lui Platon.
22. REPUBLICA
Inglobarea dialogului Thrasymachos:
Forta contrara ostila
I A. Cartea I
Politeia platonica poate fi comparata cu o cetate construita in trepte dupa un plan maret si unitar, care a inglobat totodata in sine, ca suburbie, o asezare din timpuri stravechi. Aceasta comparatie porneste de la o supozitie pe care astazi desigur putini vor fi cei care sa o contrazica: ca initial Cartea I a fost un dialog din prima perioada a lui Platon, sau cel putin a fost planificat exact ca atare, probabil chiar scris ca atare, dialog caruia i s‑a dat mai tarziu in unanimitate titlul Thrasymachos. Am vorbit despre el atunci cand am tratat grupa „dialogurilor aporetice definitorii”. Cine considera ca aceasta este o ipoteza nedemonstrabila va trebui imediat sa ne faca sa credem alte doua ipoteze si mai greu de crezut: in primul rand ca Platon in perioada dialogurilor sale aporetice, desi a examinat toate celelalte „virtuti”, nu ar fi examinat tocmai „dreptatea”; in al doilea rand ca, aflat pe culmea creatiei sale literare, ar fi putut sau ar fi vrut sa fondeze inceputul Republicii sale dupa un plan si intr‑o forma lingvistica apartinand unei epoci de creatie pe care o depasise de mult.
23. THEAITETOS
Dialogul dintre Socrate, matematicianul Theodoros si tanarul Theaitetos se poarta pur dramatic, fara interventii narative asa cum se intampla in unele dintre primele scrieri, apoi in Cratylos, Gorgias, Menon si mai ales in opera tarzie a lui Platon, adica peste tot unde spatiul material‑spiritual este mai curand presupus sau sugerat decat dezvoltat. Banchetul, Phaidon, Republica stau de cealalta parte ca dialoguri repovestite, cu un spatiu bogat al evenimentelor. Dar Theaitetos este singurul dialog din grupa pur dramatica precedat de o discutie‑prolog, ca in Banchetul si Phaidon. Dialogul central nu este relatat oral, ci – in acest unic caz la Platon – citit ca o prelegere.
24. PARMENIDE
Scriind Theaitetos,Platon se vedea intre cele doua fronturi reprezentate de „Parmenide” si „Heraclit”. Acolo el urmeaza directia contrara reprezentantului devenirii continue, care atrage totul in fluxul ei. Dar are totodata in fata ochilor confruntarea cu fiinta unica imobila, are in fata ochilor momentul dramatic in care Socrate „foarte tanar l‑a intalnit pe foarte batranul Parmenide”. In aceste cuvinte din dialogul Theaitetos (183 E) referinta la dialogul Parmenide este clara, fara sa avem certitudinea ca Platon planuia deja sa scrie aceasta opera sau ca lucra deja simultan la ea. In raport cu inflexibilitatea radicala a principiului parmenidic trebuia sa se afirme propria sa teorie a formelor eterne, din aceasta confruntare trebuia sa castige o claritate noua.
25. PHAIDROS
Pe tanarul Phaidros il cunoastem ca zelos discipol sofist din dialogul Protagoras, unde participa la un seminar de fizica al lui Hippias despre chestiuni astronomice. Acolo, ca si in Banchetul si in dialogul care poarta propriul sau nume, Phaidros este prieten cu cei doi medici, Acumenos tatal si Eryximachos fiul, care s‑au tinut si ei in mod evident evident in pas cu miscarea spirituala moderna. Daca Phaidros din dialogul nostru apare imediat ca ascultator entuziast al vorbitorului Lysias iar apoi inclina iarasi catre Socrate, si daca discursul lui Socrate catre frumosii inchipuiti (ca iubitul ar trebui sa‑i cedeze celui indragostit) pare adresat lui Phaidros insusi (242 E) – atunci devine limpede ca si aici lupta dintre sofistica‑retorica si
filosofie se da de fapt pentru cucerirea sufletului tineretului. Or, aici tema‑Erosului pe care Lysias o lanseaza prin gura lui Phaidros si care, preluata apoi de Socrate, este condusa la un nivel mult superior, are o importanta particulara. Caci Platon se raporteaza la aceasta lupta ca la o lupta intre iubirea autentica si cea falsa. Astfel putem sesiza foarte repede ceva din tematica pe mai multe voci a dialogului Phaidros: retorica, suflet, iubire, filosofie.
„Parinte al logosului” se numeste acelasi tanar Phaidros in Banchetul (177 D), ca cel care pune in miscare acolo competitia discursurilor, iar aici in Phaidros (242 B) Socrate il lauda in gluma: ca nimeni nu a dat viata mai multor discursuri decat el. Deci trebuie sa avem aici prezente in minte discursurile despre iubire din Banchetul in momentul in care Socrate trece de la falsul sau discurs la cel autentic.
26. SOFISTUL
Nu stim daca Platon Avea inca de pe atunci de gand sa implineasca intr‑un dialog propriu intalnirea fixata pe „maine dimineata” cu care isi incheie dialogul Theaitetos (asa cum il incheiase mai inainte pe Laches). Dar mai tarziu a folosit posibilitatea oferita de acest anunt, creand perechea de dialoguri Sofistul si Omul politic. El n‑ar fi economisit desigur o reformulare a spatiului spiritual, daca n‑ar fi trebuit sa readuca in campul vizual, tocmai pentru noutatea pe care voia s‑o prezinte acum, dialogul Theaitetos cu personajele sale, conceptiile sale si problemele sale lasate in suspensie. Problema cunoasterii si a obiectului ei: ceea‑ce‑este etern sta si in fundalul noului dialog, care cerceteaza pe fata problema sofistului si in secret pe cea a filosofului, iar in fundal in spatiul dialogului sta Socrate, care este filosoful si opusul sofistului.
JUSTIFICAREA GRUPARII
Putem spune ca ceea ce, timp de decenii, sub numele de „chestiunea platonica” aproape ca ni‑l ascundea pe Platon insusi (la fel ca cea homerica pe Homer), nu ne mai intimideaza astazi. Atat in ce priveste autenticitatea scrierilor cat si cronologia lor, nu mai pot exista, in mare vorbind, puncte de vedere considerabil diferite. Daca prin urmare nu mai este permis sa schimbam de fiecare data ordinea bazandu‑ne pe o pretinsa dezvoltare a teoriilor sau formei de gandire platonice, datoram aceasta realizarilor observatiei lingvistice initiate de L. Campbell (1867). El a ordonat dialogurile tarzii intr‑o grupa: Sofistul, Omul politic, Timaios, Critias, Philebos, Legi. Mai tarziu Blass si Jenell au observat ca tocmai in aceste dialoguri hiatul este evitat. Ambele observatii formeaza o unitate. Caci in epoca tarzie Platon a ales anumite forme de expresie si a evitat altele, tocmai pentru ca preluase de la Isocrate principiul evitarii hiatului.
20. BANCHETUL (SYMPOSION)
Pentru cel care va scrie candva istoria platonismului unul dintre capitolele cele mai importante va fi influenta Banchetului. Numai Timaios si Republica sunt comparabile in aceasta privinta cu Banchetul.
Banchetul care trebuie prezentat a fost fixat in anul 416, cand Platon a vazut in prima victorie a tanarului si sclipitorului poet Agathon – a carei amintire trebuie sa se fi pastrat multa vreme – ocazia de a face sa fie rostite discursurile despre iubire. Dar de ce pune atatia ani intre evenimente si relatarea lor – o inventie la care tine atat de mult incat descrie detaliat istoria transmiterii dialogului si ne induce mai intai intr‑o eroare, pe care o recuza dupa aceea: ca banchetul ar fi avut loc cu putin timp inainte (172BC)? Desigur semnificatia intamplarilor si a cuvantarilor este amplificata daca amintirea lor s‑a pastrat atata vreme si daca oamenii sunt si astazi atat de dornici sa auda despre ele. La aceasta se adauga faptul ca Platon face sa apara astfel evenimentele ca istorice – povestitorul a primit confirmarea lui Socrate insusi –, dar epurate totodata de tot ce era nesemnificativ: Aristodem, martorul ocular, nu‑si mai putea aminti chiar tot, iar Apollodor, care reproduce relatarea lui Aristodem, a uitat la randul lui cate ceva, asa incat nu a ramas decat „ce este mai demn de a fi tinut minte” (178 A 180 C). Reformularea data de dialogul platonic intamplarii reale apare aici ca intr‑un simbol. Dar aceasta nu este totul.
21. PHAIDON
Phädon (1764) al lui Moses Mendelssohn si La Mort de Socrate (1823) a lui Lamartine sunt imitatii, prelucrari ale platonicului Phaidon. Din el preiau ambele opere desfasurarea evenimentelor si cel putin o parte din dialogul filosofic. Mendelsohn isi incepe si isi incheie Phädon‑ul chiar cu o traducere exacta si se indeparteaza de original doar acolo unde considera ca este necesar „sa aranjeze argumentatia metafizica dupa gustul epocii sale”. In poemul lui Lamartine, in care „metafizica si poezia sunt surori sau mai curand sunt totuna”, modelul grec (eveniment, dialog si forma) s‑a cristalizat, asa cum n‑ar fi putut reusi sa se intample cu nici o alta opera a lui Platon.
22. REPUBLICA
Inglobarea dialogului Thrasymachos:
Forta contrara ostila
I A. Cartea I
Politeia platonica poate fi comparata cu o cetate construita in trepte dupa un plan maret si unitar, care a inglobat totodata in sine, ca suburbie, o asezare din timpuri stravechi. Aceasta comparatie porneste de la o supozitie pe care astazi desigur putini vor fi cei care sa o contrazica: ca initial Cartea I a fost un dialog din prima perioada a lui Platon, sau cel putin a fost planificat exact ca atare, probabil chiar scris ca atare, dialog caruia i s‑a dat mai tarziu in unanimitate titlul Thrasymachos. Am vorbit despre el atunci cand am tratat grupa „dialogurilor aporetice definitorii”. Cine considera ca aceasta este o ipoteza nedemonstrabila va trebui imediat sa ne faca sa credem alte doua ipoteze si mai greu de crezut: in primul rand ca Platon in perioada dialogurilor sale aporetice, desi a examinat toate celelalte „virtuti”, nu ar fi examinat tocmai „dreptatea”; in al doilea rand ca, aflat pe culmea creatiei sale literare, ar fi putut sau ar fi vrut sa fondeze inceputul Republicii sale dupa un plan si intr‑o forma lingvistica apartinand unei epoci de creatie pe care o depasise de mult.
23. THEAITETOS
Dialogul dintre Socrate, matematicianul Theodoros si tanarul Theaitetos se poarta pur dramatic, fara interventii narative asa cum se intampla in unele dintre primele scrieri, apoi in Cratylos, Gorgias, Menon si mai ales in opera tarzie a lui Platon, adica peste tot unde spatiul material‑spiritual este mai curand presupus sau sugerat decat dezvoltat. Banchetul, Phaidon, Republica stau de cealalta parte ca dialoguri repovestite, cu un spatiu bogat al evenimentelor. Dar Theaitetos este singurul dialog din grupa pur dramatica precedat de o discutie‑prolog, ca in Banchetul si Phaidon. Dialogul central nu este relatat oral, ci – in acest unic caz la Platon – citit ca o prelegere.
24. PARMENIDE
Scriind Theaitetos,Platon se vedea intre cele doua fronturi reprezentate de „Parmenide” si „Heraclit”. Acolo el urmeaza directia contrara reprezentantului devenirii continue, care atrage totul in fluxul ei. Dar are totodata in fata ochilor confruntarea cu fiinta unica imobila, are in fata ochilor momentul dramatic in care Socrate „foarte tanar l‑a intalnit pe foarte batranul Parmenide”. In aceste cuvinte din dialogul Theaitetos (183 E) referinta la dialogul Parmenide este clara, fara sa avem certitudinea ca Platon planuia deja sa scrie aceasta opera sau ca lucra deja simultan la ea. In raport cu inflexibilitatea radicala a principiului parmenidic trebuia sa se afirme propria sa teorie a formelor eterne, din aceasta confruntare trebuia sa castige o claritate noua.
25. PHAIDROS
Pe tanarul Phaidros il cunoastem ca zelos discipol sofist din dialogul Protagoras, unde participa la un seminar de fizica al lui Hippias despre chestiuni astronomice. Acolo, ca si in Banchetul si in dialogul care poarta propriul sau nume, Phaidros este prieten cu cei doi medici, Acumenos tatal si Eryximachos fiul, care s‑au tinut si ei in mod evident evident in pas cu miscarea spirituala moderna. Daca Phaidros din dialogul nostru apare imediat ca ascultator entuziast al vorbitorului Lysias iar apoi inclina iarasi catre Socrate, si daca discursul lui Socrate catre frumosii inchipuiti (ca iubitul ar trebui sa‑i cedeze celui indragostit) pare adresat lui Phaidros insusi (242 E) – atunci devine limpede ca si aici lupta dintre sofistica‑retorica si
filosofie se da de fapt pentru cucerirea sufletului tineretului. Or, aici tema‑Erosului pe care Lysias o lanseaza prin gura lui Phaidros si care, preluata apoi de Socrate, este condusa la un nivel mult superior, are o importanta particulara. Caci Platon se raporteaza la aceasta lupta ca la o lupta intre iubirea autentica si cea falsa. Astfel putem sesiza foarte repede ceva din tematica pe mai multe voci a dialogului Phaidros: retorica, suflet, iubire, filosofie.
„Parinte al logosului” se numeste acelasi tanar Phaidros in Banchetul (177 D), ca cel care pune in miscare acolo competitia discursurilor, iar aici in Phaidros (242 B) Socrate il lauda in gluma: ca nimeni nu a dat viata mai multor discursuri decat el. Deci trebuie sa avem aici prezente in minte discursurile despre iubire din Banchetul in momentul in care Socrate trece de la falsul sau discurs la cel autentic.
26. SOFISTUL
Nu stim daca Platon Avea inca de pe atunci de gand sa implineasca intr‑un dialog propriu intalnirea fixata pe „maine dimineata” cu care isi incheie dialogul Theaitetos (asa cum il incheiase mai inainte pe Laches). Dar mai tarziu a folosit posibilitatea oferita de acest anunt, creand perechea de dialoguri Sofistul si Omul politic. El n‑ar fi economisit desigur o reformulare a spatiului spiritual, daca n‑ar fi trebuit sa readuca in campul vizual, tocmai pentru noutatea pe care voia s‑o prezinte acum, dialogul Theaitetos cu personajele sale, conceptiile sale si problemele sale lasate in suspensie. Problema cunoasterii si a obiectului ei: ceea‑ce‑este etern sta si in fundalul noului dialog, care cerceteaza pe fata problema sofistului si in secret pe cea a filosofului, iar in fundal in spatiul dialogului sta Socrate, care este filosoful si opusul sofistului.
JUSTIFICAREA GRUPARII
Putem spune ca ceea ce, timp de decenii, sub numele de „chestiunea platonica” aproape ca ni‑l ascundea pe Platon insusi (la fel ca cea homerica pe Homer), nu ne mai intimideaza astazi. Atat in ce priveste autenticitatea scrierilor cat si cronologia lor, nu mai pot exista, in mare vorbind, puncte de vedere considerabil diferite. Daca prin urmare nu mai este permis sa schimbam de fiecare data ordinea bazandu‑ne pe o pretinsa dezvoltare a teoriilor sau formei de gandire platonice, datoram aceasta realizarilor observatiei lingvistice initiate de L. Campbell (1867). El a ordonat dialogurile tarzii intr‑o grupa: Sofistul, Omul politic, Timaios, Critias, Philebos, Legi. Mai tarziu Blass si Jenell au observat ca tocmai in aceste dialoguri hiatul este evitat. Ambele observatii formeaza o unitate. Caci in epoca tarzie Platon a ales anumite forme de expresie si a evitat altele, tocmai pentru ca preluase de la Isocrate principiul evitarii hiatului.
Daca doresti sa iti exprimi parerea despre acest produs poti adauga un review.
Scrie un review
Produse similare
Critica ratiunii pure - Immanuel Kant
Filosofia comunicarii - Constantin Stroe
Paideuma. Schita a unei filosofii a culturii - Leo Frobenius
Despre fericire - Blaise Pascal
Incercare de metafizica eshatologica - Nikolai Berdiaev
De la musuroi la Everest. Ratiune si magie
Limbajul predicii religioase crestine
Suport clienti Luni - Vineri intre 8.00 - 16.00
0745 200 718 0745 200 357 comenzi@editurauniversitara.ro