Isihasmul este marca identitara a Ortodoxiei, nu este un curent cultural sau o ideologie, asa cum au fost atatea care au marcat istoria umanitatii. Fiind un model de viata, trairea in isihie face parte din fiinta crestinismului. De aceea nu putem sa precizam clar un moment al aparitiei acestui model de vietuire in linistea rugaciunii, chiar daca dovezile patristice si istorice ne prezinta secolele VI‑VII ca fiind perioada in care rugaciunea inimii, a pomenirii numelui lui Hristos, era o practica obisnuita in comunitatile monahale. Rugaciunea permanenta este o conditie a vietii in Hristos. Sfantul Apostol Pavel ne indeamna la acest model de viata: „Rugati‑va neincetat. Dati multumire pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi. Duhul sa nu‑l stingeti
(1 Tesaloniceni 5, 17‑19)”. Vedem astfel importanta prezentei in viata noastra a lucrarii Duhului Sfant prin rugaciune pentru ca: „…Tot asa nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus, ‑ decat in Duhul Sfant. Darurile sunt felurite, dar acelasi Duh. Si felurite slujiri sunt, dar acelasi Domn. Si lucrarile sunt felurite, dar este acelasi Dumnezeu care lucreaza toate in toti. Si fiecaruia se da aratarea Duhului spre folos (1Cor. 12, 3‑10)”. Rugaciunea continua devine astfel o necesitate in viata celui care se apropie de Dumnezeu ferindu‑se de orice pacat prin invitarea lucrarii Duhului Sfant in viata sa: „Rugaciunea launtrica neincetata este chemarea continua si neintrerupta a numelui lui Iisus Hristos cu gura, cu mintea si cu inima, inchipuindu‑ne totdeauna in prezenta Lui si cerand milostivirea Lui, in timpul oricarei indeletniciri, in orice loc, in orice vreme, chiar si in vremea somnului. Ea se rosteste cu urmatoarele cuvinte: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste‑ma! Si cand cineva se va deprinde cu aceasta chemare, atunci va simti o mare mangaiere in a rosti totdeauna aceasta rugaciune, incat nu va mai putea trai fara ea, iar rugaciunea se va revarsa singura intr‑insul” (Paulin Lecca, Marturisirile sincere catre duhovnicul sau ale unui pelerin rus cu privire la rugaciunea lui Iisus, Edit. Sofia, 1998).
De la Sfantul Simeon Noul Teolog, la Sfantul Grigore Palama si mai tarziu la Sfantul Nicodim Aghioritul sau Paisie Velicikovschi, trairea isihasta a fost o permanenta in traditia Bisericii. Dintre reprezentantii neoisihasmului ii amintim alaturi de Sfantul Nicodim Aghioritul pe invatatii monahi rugatori Neofit Kavskokalivitul, Athanasios Parios, Cosma Etolianul si Macarie Notara. Drumul urca spre Sfantul Vasile de la Poiana Marului, la Sfantul Paisie Velicikovschi si Sfantul Calinic de la Manastirea Cernica. Trairea in rugaciunea permanenta a radiat in exterior prin dragostea fata de cel aflat in lipsa, in suferinta si intristare. Isihasmul a adus cu sine o reafirmare a teologiei ascezei, o reconfirmare a filantropiei si o revitalizare a culturii si invatamantului. Prin catehezele sale, Sfantul Simeon Noul Teolog urmarea nu numai intarirea evlaviei, a iubirii lui Dumnezeu, ci si actualizarea teologiei patristice in viata monahilor pe care ii indruma spre apropierea de lumina necreata a cunoasterii lui Dumnezeu in Sfanta Treime. Isihasmul a chemat la aceasta practica nu doar pe calugari ci si pe simpli credinciosi dornici de trairea desavarsita a iubirii lui Dumnezeu. Neoisihasmul a radiat nu doar catre comunitatile monahale din lumea ortodoxa, ci spre intreaga umanitate, pe care a invitat‑o, ca prin rugaciune sa experieze lucrarilor lui Dumnezeu. Traditia Rasaritului ortodox ofera astfel umanitatii o bogatie inepuizabila.
Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Claudiu Cotan,
Bucuresti, 2023