In raportul fiintial cuvant-tacere, prima idee sau impresie este aceea ca tacerea reprezinta golul iar cuvantul e plinul. Impresia e grabita si inselatoare. Experienta ne arata ca de multe ori cuvintele pot fi goale iar tacerile pot fi nu numai pline ci chiar depasind cuvintele cele mai pline:
“Rabinul Menzel ii aduna pe discipoli alaturi de el si tace in timp ce noaptea se scurge. In zori, se ridica si spune:«Fericit cel ce stie ca Unul este unu si unic … Tacerea este buna, chiar daca este goala; cuvintele, nu: daca sunt
goale, asa raman»”. 5 Tacerea nu este un “gol” care nuspune nimic, ci e sensul existentelor care, prin ratiunile lor, “vorbesc” si chiar striga: “Nu auziti aceasta voce cumplita care urla de jur imprejur la orizont si care de obicei se numeste tacere?”
Tacerea este primordiala si se arata prioritara fata de cuvant pentru ca este anterioara cuvantului. Orice cuvant se naste din tacere si are nevoie de ea; tacerea este insa suverana, neavand nevoie de cuvant. Din Tacerea Primordiala – Das Urschweigen – s-a nascut Cuvantul, ea este izvorul din care au tasnit apele existentelor si luminile sensurilor, exprimate prin cuvant: “ghetarul supremei taceri constituie sursa efuziunilor nesecate. In acelasi
mod, dar cu alte imagini, inefabilul e obiectul unei intuitii mute; rationamentele locvace se aduna si in cele din urma se opresc in focarul punctual, foarte arzator si foarte inghetat deopotriva, al luminii obscure; dar omul, redus la tacere de catre densitatea si intensitatea insasi a acestei
intuitii, arde de nerabdare sa vorbeasca si sa cante; caci intuitia trans-discursiva este posibilitatea de a vorbi la infinit”. 7
5 Elie Wiesel, Contre la mélancolie, Paris, Seuil, 1981, p. 207,
apud David Le Breton, Du silence, Editions Métaillé, Paris, 1997,
trad. rom. „Despre tacere”, Editura All, Bucuresti, 2001, p. 226
7 V. Jankélévitch, op.cit., p. 82