Per via di porre este o metafora da vinci-ana, pe care Freud o evoca pentru a defini, prin diferenta, psihanaliza; arta pictorului este una intemeiata pe un proces de acoperire – pana si persona, masca, este un accesoriu cat se poate de acoperitor, ca sa nu mai vorbim despre vesminte, conform maestrului vienez, singura contributie culturala a femeii – afirmatie abrupta inteligibila, insa intr-o cultura falocentrica; si apoi veneratia falusului va fi fost una defensiva in fata unei vulnerabilitati inacceptabile, semn al unei traume adanc inscrisa in socius. Mai curand, femeia este garantul vietii, ca nascatoare, dar – mai mult – garantul vietii psihice, ca exponent al nucleului vulnerabil, autentic si, mai ales, incapsulat in aparari ale fiecaruia dintre noi.
A acoperi pentru a descoperi: joc ancestral, alternant inscris in tranzienta fenomenala; si am putea continua filonul: a ascunde pentru a gasi, a ne ascunde pentru a incerca sa ne gasim, re-gasim.
Pentru care motiv oamenii privesc, nesfarsit, obiectul de arta? Ce vad in el? Vad ceva ce nu poate fi spus, doar trait, animat… anima-t. Anima, taramul adanc al fiintei, acolo unde se afla (re)sursele vietii.
Nefericiti cei care, fara sa stie si sa poata altfel, isi zidesc fiinta, eventual prin mortar cognitiv, incercand a se descoperi acolo unde nu sunt… decat mort-ar. Ar insemna ca obiectul de arta este un portal intre lumile interne separate prin atata disconfort in cultura, indiferent cat de structurant este acest obiect. Ce vedem prin arta este pretios, pentru ca este propriul chip.
Asadar, cand privim un obiect de arta, re-jucam o scena prototip: suntem Narcis care se vede in apa. Apa, elementul fara forma, care prinde forma celui care ii convoaca forta.
Scena narcisica promoveaza fiinta din prezumptivul (pentru intelect) unus mundus, in spatiul dual in care, in diferite grade, se constituie subiect–obiectul. Eul narcisic se cauta in mine-le sau. Se cauta doar, pentru ca mine-e se gaseste si constituie – gratie tertului – iar Narcis nu o poate vedea pe frumoasa Echo, etern sacrificata in lumea sa, ca un ecou remanent de tert imposibil. Narcis este un mine-r blocat in galerii circulare.
Sa fie acesta si riscul nostru, al celor care privim, de pilda, un tablou?
Ne consumam, oare, prin arta propriul chip, ca si cum am deveni ouroborosi de conjunctura?
Sa fie arta o indeletnicire narcisica?
Posibil. O poarta ce ne poarta spre spatii revolute – mai curand kleinienele pozitii decat obisnuitul decurs stadial – spre straturi de puternica influenta ale fiintei profunde. Cu masura acestei influente privim fascinati – in varianta buna – obiectul de arta, ca si cum acolo, unde vedem fara sa stim ce vedem, se afla comoara. Orice comoara este insa bine pazita si oricum ascunsa.
Fie in varianta demi personalizata a dragonului sau, de pilda, in cea a lui Cerber, calea este oprita si foarte putini ating comoara. Neasteptat, tocmai acesti paznici sunt cheia gasirii pretioasei comori: ei sunt tertul – un tert temut, care pare a avea putere de viata si de moarte. Diferenta si diversitatea sunt resimtite ca mortale. Nu intamplator alteritatea radicala este Moartea. Tertul este cel care taie, cu o buna coasa, orice binom.
A facut Dumnezeu fiarele salbatice dupa felul lor si animalele domestice dupa felul lor si toate taratoarele pamantului dupa felul lor (Geneza 1:25)
Supra-precizarea dupa felul lor indica nevoia fiintiala de a rezida in interiorul unei alcatuiri si in interiorul unei limite specifice. Orice metisaj scote fiinta din buna sa structura si o transpune intr-un spatiu de interferenta, de tranzienta sau mai precis, in acest context, tranzitional. Dragonul este un hibrid reptila–pasare, iar Cerberul, cu un ordin diferit de camuflaj simbolic, are inscris in alcatuire tertul. Nu in cele din urma, Sfinxul, este un hibrid prototip. Poate ca nu intamplator regasim asonanta hibrid (din fr. hybride) si hybris. Hybris subsumeaza tot ceea ce sfideaza inflational normele si determina, compensatoriu, deflatia. Istoria luciferica poate fi una a patologiei narcisice, in care grandoarea si demonizarea sunt unicele registre existentiale posibile si deplorabile.
Oedip intelege intrebarea Sfinxului, o intrebare care il privea, cat se poate de narcisic. Paradoxal, o fiinta de interferenta, Sfinxul, adreseaza o intrebare al carui raspuns este chiar respondentul. Raspunsul este chiar propria sa fiinta – dupa felul sau (chiar daca istoria sa este una transgresiva). Nimeni pana la el nu gasise raspunsul, deoarece il cautau in alta parte si nu priveau catre sine. Mai mult, in esenta intrebarii se afla inscrisa dimensiunea diacronica, procesuala; altfel spus, devenirea, schimbarea, trecerea. Numai daca te inscrii in felul tau fiintial, procesualitatea este amorsata. Fiinta inseamna timp, impermanenta. Toate acestea sunt structurante.
La inceput a fost cuvantul… (Evanghelia dupa Iona 1:1)
Cuvantul este, per se, tertul. Imaginea este sincronica, in timp ce cuvantul este procesual, diacronic. Contextul atinge reprezentarile lucrurilor si reprezentarile cuvintelor (Freud,1895 si 1915). Cuvantul anvelopeaza imaginea, o fixeaza in coordonate lingvistice, in matricea sa de semnificatie. Fara de cuvant, lumea semi-distinctiei domina si Narcis se priveste la nesfarsit, fara sa realizeze de ce si pentru ce.
Pentru ce acest periplu printre Narcisi, Sfincsi si Oedipi? Pentru ca volumul coordonat de Simona Trifu, creatie pe cai nebatute, este unul in care aritmetica psihogenetica fundamentala este inscrisa. A convoca sub jurisdictie cuvantul in relatia cu obiectul de arta este o intreprindere fundamentala.
Ideile acestui volum sunt despre opera maestrului Ivanov sau despre cei care le semneaza, cu o buna arta a cuvantului?
Poate ca sunt despre noi, toti cei care le citim. Psihanaliza extra muros, cea din afara cetatii clinice, este una in care imaginarul analitic este bine asezat. Se pun cuvinte acolo unde inainte era o realitate simbolica (in sensul de nod multi-semnificant) sau chiar simbiotica.
Cuvintele creeaza corpusuri narative si genereaza lumi stabile de semnificatie. Chiar daca este un demers inedit de psihanaliza aplicata, principiu secundarizarii procesuale sau al alfa-betizarii bioniene se afla in lucru. Narcis este implinit prin orizonturi oedipiene, in care raspunsurile la ghicitorile existentiale – pe care fiecare lucrare a maestrului le pune – suntem noi. Putem intelege din randurile acestei carti, cum teoria analitica sprijina realitatea (in bun sens anaclitic), generand volute cauzale explicative, uneori de o complexitate filigranata care ne pune la incercare, alteori de o simplitate eleganta.
Opera maestrului Alex Ivanov este un camp magistral pentru o psihanaliza aplicata. Straturi de semnificatie, prin compozitie de nuanta si profunzime, sunt campul predilect al unui analist. Volumul cuprinde un bun concert polifonic, pe voci personale, care produc atat armonie, cat si contrapunct, dupa chipul si ne-asemanarea artistului.
Ne-asemanare pentru ca nu este in firea unui artist plastic de talia lui Alex Ivanov sa produca un astfel de text, din fericire (si pentru aceasta volumul reprezinta o reusita care genereaza, prin aparitia sa, un precedent asteptat); si dupa chipul sau, pentru ca imaginarul analitic pus in joc de cei care semneaza volumul acompaniaza, cat se poate de reusit lucrarile evocate, dar mai ales pentru ca maestrul Ivanov face arta, de asemenea, per via di levare. Acest volum se afla sub semnul psihanalizei, al unui demers sculptural, prin care opera de arta, esenta, este dezvaluita gratie eliminarii straturilor care o tineau prizoniera.
Alex Ivanov face pictura sculpturala, iar aceasta cale – per via di levare – este practicata de fiecare autor si, in special, de Simona Trifu, careia ii datoram bucuria acestei carti unice si ii salutam fiinta sa creativa si generoasa.
Intre Hiroshima si un bun si final exercitiu de psihanaliza si film, care decurge firesc, ca poveste a imaginilor, din opera maestrului Ivanov, va invitam la o lectura care intrica universuri si ne arata calea pentru a iesi din labirint.
Desigur, fiecare cum poate, dupa felul lui.
Prof. univ. dr. Matei Georgescu
Psihanalist, Universitatea Spiru Haret