MECANISME DE ADAPTARE SI ASPECTE ALE MEDIULUI PENITENCIAR - Costin Cringus

Cu toate ca psihologia judiciara este un domeniu relative tanar, dar in plina expansiune mondiala, este imperios necesar de cunoscut totalitatea proceselor cognitive, afective si motivationale care imping o persoana in a incalca normele morale, civile si penale, De asemenea, trebuie cunoscut si comportamentul persoanelor implicate in prevenirea, producerea si solutionarea conflictelor aparute intre ceea ce este „normal” si ceea ce este indezirabil. Aceste conflicte apar atunci cand o persoana se abate de la normele juridice, iar ca orice alta disciplina stiintifica, psihologia judiciara are ca scop predictia, explicarea si preventia comportamentului daunator si nefolositor societatii.

Problemele aduse individului in situatia executarii unei pedepse privative de libertate sunt adesea ignorate, interesul fiind doar de inlaturare din societate a faptuitorului. Felul in care o persoana accepta sau nu accepta, se adapteaza sau nu se adapteaza la noua situatie stresanta are rol hotarator pentru evolutia sa viitoare. Teama societatii fata de delicventa poate duce la ignoranta, la excluziune sociala. Etichetarea sociala este o reactie strict a societatii (a multimii) la criminalitate (Zamfir, 1993) si le este aplica exclusiv acelora care incalca normele sociale fiind calificati ca infractori (Butoi, 2006, p. 347). Actiune ce duce la neintegrare sociala, cauza ce va avea un efect ciclic. Detinutul, acum eliberat, va face aceleasi lucruri care l-au adus in penitenciar prima data, penitenciarul devenind pentru el un loc de refugiu intr-o lume care doreste „eliminarea” lui sociala (Florian, 2001). O lume total diferita, penitenciarul, devine punct de consolare pentru delicventul recidivist. Penitenciarul este un univers, diferit fata de celelalte institutii ale statului, avand scopul primordial reeducarea inadaptatul pentru ca societatea sa se poata dezvolta bazandu-se pe fiecare membru al sau.

Societatea umana a cautat inca din cele mai vechi timpuri modalitati de a aplica pedepse (de la taierea bratelor, excludere sociala, alungare si pana la moartea faptuitorului prin diverse metode) cautandu-se cea mai eficienta metoda de a preveni sau de a stopa infractionalitatea si de a resocializa condamnatul. Cu toate ca mediul privativ de libertate este considerat a fi cel mai bun mijloc de pedeapsa, cresterea recidivei obliga societatea in cautarea a unui alt mijloc de stopare a infractionalitatii, pentru ca forma actuala s-ar putea indrepta spre o inrautatire a recidivei si nu o stopare a ei.

Identificarea mecanismelor de coping in mediul carceral ar putea duce la imbunatatirea serviciilor psihologice, sociale si educationale pentru incercarea de a reduce riscul crescut al recidivei din societatea de astazi. Inca de la prima intrare a individului in acest univers, marginalizarea, desocializarea, depersonalizarea si integrarea in sine a culturii penitenciarului favorizeaza cresterea recidivei (Butoi, 2006, p. 347).

Stigmatizarea delicventilor de catre societate are un efect atat de traumatic pentru o persoana incat sansele de revenire devin din ce in ce mai mici.

Cauzele criminalitatii ar putea fi declinul economic al societatii, incapacitatea ei de a sustine fiecare membru, rezultatul saraciei, somajul, lipsa de cultura a individului, consumul excesiv de droguri si alcool, dispretul fata de munca, stresul determinat de nesiguranta sociala si lipsa de perspective mai ales la copii. Exista o tipologie de infractori la care acesti factori declansatori ai comportamentului criminal nu isi fac simtit efectul, ei provin dintr-o familie stabila, cu statut social, cu un nivel cultural ridicat si au un serviciu stabil. Aceasta tipologie este controversata, dar validata de catre Sutherland in stiinta criminologiei ca fiind „criminalitatea gulerelor albe”.