În ultimele trei decade, asistăm la cel mai mare şi rapid progres tehnologic pe care l-a realizat omenirea. Cum era şi firesc noile descoperiri şi-au găsit aplicaţii în variate domenii printre care şi medicina, apărând perspective de diagnostic şi tratament inovatoare; (apariţia camerelor R.G.B. şi miniaturizarea lor - videoendoscopia, modularea intensităţii şi frecvenţei curentului electric - electrochirurgia, decriptarea reflexiei ultrasunetelor - ecografia şi focusarea razelor gama - radioterapia, utilizarea razelor roentgen în imagistică - radiologie, computer tomograf, prelucrarea câmpurilor magnetice induse - rezonanţa magnetică nucleară, apariţia noilor materiale imunologic inactive - herniologia) şi lista ar putea continua. Apar astfel noi domenii de activitate şi tendinţa marcată la supraspecializare - Endoscopia din care ulterior se desprinde Laparoscopia şi Histeroscopia (iniţial în scop diagnostic) şi mai nou Chirurgia Robotica, Herniologia - mai întâi în tratamentul herniilor de perete abdominal şi mai apoi în tratamentul prolapsului.
Modificările aduse de progresul tehnologic şi supraspecializarea pe domenii în cadrul ramurilor chirurgicale, au făcut posibilă reducerea traumei operatorii asupra organismului. Treptat, intervenţiile clasice ce presupun laparotomii, sunt înlocuite de intervenţii laparoscopice, histeroscopice, vaginale - cura prolapsului cu meşe protetice.
Apare astfel un nou concept, acela de Chirurgie minim invazivă - tehnici chirurgicale minim invazive. (în data de 06.01.2011 ia naştere Societatea Română de Chirurgie Minim Invazivă în Ginecologie ). În ultimii cinzeci de ani în cadrul acestui concept de traumă tisulară minimă, histerectomia pe cale vaginală renaşte, chirurgi ginecologi de pe întreg mapamondul, îmbrăţişează această cale ca pe o cale de primă intenţie.
Dacă ar fi să ne referim strict la trauma tisulară, constatăm că cea mai veche tehnică de histerectomie şi anume histerectomia pe cale vaginală este mult mai puţin traumatică (prin lipsa pneumoperitoneului- iritaţiei CO2, manevrelor de manipulare a anselor - ileus paralitic, lipsa inciziilor de trocarizare). La această constatare se adaugă şi preţul intervenţie-spitalizare inferior oricărei alte modalităţi de extirpare a uterului.
Logic este că prima alegere la care trebuie să ne gândim în momentul în care se discută despre chirurgie ginecologică minim invazivă să fie calea vaginală. Harry Reich (prima histerectomie laparoscopică 1988 ) 11 spunea că „dacă o histerectomie se poate face pe cale vaginală atunci ea trebuie făcută pe cale vaginală”.
Împărţind în două unităţi de timp istoricul intervenţiilor pentru extirparea uterului, pentru condiţii nonneoplazice, vom constata că apar două grupe:
a. chirurgia clasică (ce include histerectomia vaginală şi histerectomia abdominală -perioadă lungă de timp.)
b. chirurgia modernă (din 1988 când Herry Reich face prima histerectomie laparoscopică, tehnica Ligasure, histerectomia asistată robotic - da Vinci Surgical Sistem Ligasure.)
Utilizare histerectomiei vaginale a avut în timp o evoluţie fluctuantă, marcată de apariţia tehnicilor anestezice şi de dezvoltarea instrumentarului medical.
Extragerea uterului pe cale vaginală este realizată pentru prima oara încă dinaintea erei noastre şi rămâne tehnica cea mai des folosită până în epoca anestezicelor moderne. Urmează o lungă perioadă de experienţă în chirurgia abdominală, histerectomia abdominală fiind tehnica de aur, pentru ca la sfârşitul secolului trecut, histerectomia pe cale vaginală să fie reconsiderată, în cadrul trendului nou apărut de chirurgie minim invazivă. În acest context se dezvoltă şi tehnicile chirurgiei laparoscopice ca o alternativă la chirurgia deschisă.
Entuziasmul creat de posibilitatea extragerii uterului pe cale laparoscopică – „la vedere”, dar totuşi cu o tehnică minim invazivă, are tendinţa de a îndepărta un număr de chirurgi ginecologi de calea vaginală, renunţând practic la abordul ce aparţine exclusiv ginecologului.
Părerile nu sunt unanime nici în cadrul chirurgilor generalişti care abordează chirurgia organelor genitale. Marea majoritate preferă şi astăzi fără ezitare calea cea mai cunoscută - laparotomia.
O statistică neoficială la nivel de ţara arată că histerectomia pe cale vaginală este practicată de rutină de un număr de sub zece procente din medicii ginecologi; raportat la alte ţări ca Germania, SUA, Suedia, Norvegia unde procentele sunt mult mai crescute. În Suedia datorită unui program naţional de instruire a medicilor ginecologi în chirurgia vaginală numărul de cazuri de extirpare uterină pe cale vaginală s-a dublat într-o perioada scurtă de timp. În centrele cu tradiţie în chirurgia vaginală s-a păstrat înclinaţia către această cale de abord a uterului. Perioada de învăţare mai lungă (în special rezolvarea incidentelor intraoperatorii), necesitatea unor ajutoare bine antrenate (minim două) a unui instrumentar diferit faţă de chirurgia abdominală, şi a unei iluminări focalizate şi orientate permanent în câmpul 12 operator, sunt probabil principalele obstacole cu care se întâlneşte un ginecolog la început de drum în chirurgia vaginală.
Perioada mea de debut în chirurgia vaginală coincide cu primii ani de rezidenţiat sub îndrumarea doctorului Ovidiu Nicodin în cadrul secţiei Ginecologie a Spitalului Militar Central Bucureşti. Pot spune că am avut privilegiu de a învăţa tehnicile de histerectomie - vaginală, laparoscopică şi abdominală în paralel fără a mi se insufla niciodată ideea de sigurantă mai mare în cazul chirurgiei clasice deschise. Am avut şansa de a participa la operaţii alături de chirurgi vaginalişti Daniel Dargent cât şi laparoscopisti de renume mondial Harry Reich si Charles Koh.
În decurs de douăzeci ani am asistat şi efectuat peste cinci mii de histerectomii pe cale vaginală, participând la îmbunătăţirea tehnicii operatorii şi la extinderea ariei de indicaţie operatorie.
Consider că deprinderea tehnicilor chirurgicale trebuie să meargă în paralel cu o îmbunătăţire permanentă a aptitudinilor de diagnostic clinic şi cu o bună cunoaştere a anatomiei locale.
O analiză retrospectivă personală a modului de învăţare a Histerectomiei pe cale vaginală arată că abia după învăţarea tehnicii operatorii propriu-zise am început să deprind şi abilitatea de a stabili indicaţia operatorie corectă în funcţie de caz. Lipsa de asociere a parametrilor clinici şi biologici care dau indicaţia operatorie poate duce la consecinţe descurajante ce vor limita pe viitor practicianul la intervenţiile abdominale în cazuri ce s-ar fi pretat lesne căii vaginale.
Cred cu convingere că o bună cunoaştere a criteriilor clinice de indicaţie operatorie, este importantă cel puţin în egală măsură cu tehnica operatorie propriu zisă. Practicianul vaginalist trebuie să-şi lărgească progresiv orizonturile de includere chirurgicală, abordând progresiv clasicele contraindicaţii ale căii vaginale ce ţin de dimensiune, acces, chirurgie în antecedente, abordul anexelor. Raţionamentul extinderii treptate a indicaţiilor este că scenariul aşteptat în momentul consultului clinic poate fi diferit faţă de cel intraoperator - practic nu există operaţii vaginale pe care le poţi anticipa ca fiind simple de la început.