In aceasta carte, autorul cauta resorturile, motivele si principiile care sa-l conduca spre identificarea mentalitatii imperiale ruse. Un demers greu si poate imposibil de finalizat, mai ales ca mentalitatea tuturor popoarelor imperiale este ea insasi greu de descifrat. Totusi, consultand o vasta bibliografie, in limbile romana si engleza, analizand minutios arhivele sovietice si traducand documente inedite din limba rusa, Ovidiu Mihalache reuseste sa scrie o carte deosebit de interesanta si de atractiva pentru mai multe categorii de cititori, fie ei specialisti sau simpli pasionati de istorie contemporana. O lucrare complexa, care surprinde prin originalitatea viziunii, prin comparatiile intre misiunile civilizatoare ale imperiilor si pune in oglinda misiunile asumate de catre Imperiul Britanic si Imperiul Rusesc. Mai mult, Ovidiu Mihalache analizeaza, in detaliu, misiunea panortodoxa pe care rusii si au insusit-o si, mai ales, pretentia lor de a se considera A treia Roma.
Ideea mentalitatii imperiale ruse este problematica centrala a volumului, dezvoltata pe cele trei instrumente pe care rusii le-au folosit in relatia cu tarile din est: panortodoxia (religia ca manifestare a atitudinii imperiale), panslavismul (etnicitatea ca pretext al atitudinii de frate mai mare) si bolsevismul (doctrina ca motiv al strangularii suveranitatilor nationale).
Din Argumentul de la inceputul volumului aflam, printre altele, ca rusii „nu au cautat niciodata motive, ci doar pretexte pentru comportamentul lor abuziv” si ca sovieticii reprezinta „cele peste 60 de popoare, natiuni si etnii” cucerite de urmasii tarilor. Autorul formuleaza si unele concluzii, precum: crizele de sistem sunt recurente in istoria Rusiei si de scurta durata; Rusia nu a permis niciodata ca perioadele de recesiune politica sa influenteze intr-o mare masura propriile ei interese; Moscova nu a abandonat niciodata ambitiile ei imperiale. Tot aici, Ovidiu Mihalache isi face cunoscut si scopul pentru care a initiat aceasta cercetare: „o introspectie in cultura politica rusa/ sovietica pentru a determina, cel putin partial, modul in care rusii/ sovieticii se raporteaza la Europa si, in special, la Romania”.
In Introducere, autorul volumului prezinta perioada istorica asupra careia s-a concentrat cercetarea sa; ambitiile lui Stalin si ale bolsevicilor ca Rusia sa redevina o mare putere; relatiile dintre Romania si Rusia rezumate in trei etape etc. De asemenea, aminteste despre faptul ca Rusia este „un imperiu orientat in mod ofensiv catre Europa” si ca „desi teritoriul din Siberia este de patru ori mai mare decat Europa, rusii nu vor sa stapaneasca doar pamant si resurse, ei vor sa stapaneasca si oameni, pe care sa-i transforme in sovietici sau, intr-o forma de secol XXI, in neorusi.”
Autorul precizeaza, totodata, ca imperialismul rusesc nu a suferit nicio modificare odata cu venirea la putere a comunistilor, ci doar au fost inlocuite instrumentele de control intern al populatiei, lucru pe care isi propune sa il demonstreze in acest volum. La fel, instrumentele de politica externa au ramas neschimbate, desi nu multi diplomati si istorici au inteles acest lucru: „Sovieticii nu au criticat Imperiul Tarist pentru politica sa externa, au criticat doar faptul ca nu erau ei, bolsevicii, la putere, sa aplice aceeasi politica.”
In primul capitol, intitulat Imperialismul, dupa definirea imperialismului, in general, si a celui rus, in special, Ovidiu Mihalache aduce in discutie acuzatia lui Lenin cum ca Romania ar fi un stat imperialist, teza preluata de Comintern. Conform acestei teze, „Romania este un stat agresiv, avanpost al imperialismului la frontiera Uniunii Sovietice, care pregateste o agresiune armata impotriva statului sovietic”. Autorul explica insa scopul urmarit de propaganda ruseasca.
Interesanta si foarte potrivita pare aici afirmatia lui Emil Cioran: „Orice popor care intra in istorie, cand celelalte sunt la maturitate, sufera de un dezechilibru provocat de inegalitatile de nivel istoric.” De-a lungul timpului, avand experienta in conducerea maselor paupere, rusii au inventat teorii precum: slavofilismul, panslavismul, panortodoxia, comunismul si eurasianismul, pseudoideologii pe care le au folosit pentru justificarea actiunilor lor si care au avut succes in state precum: Ucraina, Bielorusia, Republica Moldova si statele din Caucaz, dar au esuat in cele de dincolo de Carpati.
Din punct de vedere politic, spune Ovidiu Mihalache, Rusia se afla, si in prezent, in epoca medievala si continua impartirea teritoriala a lumii in zone de influenta. Ea nu este capabila sa influenteze decisiv componenta economica a relatiilor internationale. In acest sens, exportul de energie nu este suficient. Un element important al mitologiei politice rusesti este mitul dusmanului etern, acesta fiind de doua tipuri: marile puteri cu influenta continentala si inamicii locali aflati la granitele imperiului.
In capitolul al doilea, denumit A treia Roma, aduce in discutie conceptul, urmarind vechimea sa istorica si subliniind faptul ca aceasta sintagma se refera la pretentiile unor state (sau chiar orase) de a fi considerate succesorul de drept al Imperiului Bizantin, idee puternic sustinuta de rusi incepand din vremea domniei lui Ivan al III lea, cneaz al Moscovei, care se considera mostenitor al Imperiului Bizantin.
Astfel, rusii incep sa se considere ca fiind ultimul bastion al crestinatatii, religie prabusita sub loviturile ereziei catolice si ale religiei islamice. Dar, in incercarea lor de a-si crea aceasta imagine de A treia Roma, integratoare, pura si slava, rusii nu au reusit altceva decat sa creeze o copie nereusita a Imperiului Roman.
Capitolul al treilea, intitulat Instrumentul panslavismului, atrage atentia asupra faptului ca, desi unii istorici sau politologi sustin ca panslavismul nu mai exista sau ca si-a pierdut din vigoare, acesta exista chiar in forma lui primara. Una dintre dovezi o reprezinta constrangerea Ucrainei, Belarusului si Kazahstanului de a gravita exclusiv in jurul Moscovei. Incorporarea fortata a statelor din est in blocul comunist a avut la baza un derivat al panslavismului, numit internationalism. In perioada comunista, expansionismul rusesc s-a aflat ascuns sub lozinci precum lupta de clasa sau miscarea proletara internationala.
Capitolul al patrulea, Instrumentul internationalismului comunist, vorbeste despre infiintarea Cominternului, despre amplificarea luptei comunistilor dupa anul 1928, despre aplicarea ideologiei comuniste la nivel international etc. Activitatea romanilor in Comintern „a fost inexistenta sau neglijabila, in comparatie cu contributia altor natiuni din est”, mentioneaza autorul. In primii ani, Romania nu a fost reprezentata la congresul Cominternului, in forurile de decizie si in aparatul administrativ.
Ovidiu Mihalache schiteaza cateva concluzii: Rusia sovietica nu era recunoscuta in sistemul de relatii internationale, dar se prezenta ca principal oponent al capitalului american; rusii intentionau sa creeze in statele capitaliste contraforturi ideologice si subversive, care sa destabilizeze regimurile politice si sa promoveze interesele rusesti; Rusia excludea miscarile de eliberare nationala in statele balcanice.
Capitolul al cincilea este dedicat Rusiei si obsesiei acesteia pentru Marea Neagra. De la inceput, autorul precizeaza ca, inca din vremea lui Petru cel Mare, Rusia a desfasurat permanent ofensive, pe toate planurile, pentru acces catre marile deschise si oceanul planetar. Dorinta de a controla Marea Neagra avea sa ramana insa o constanta in politica externa rusa.
Ovidiu Mihalache considera ca obsesia Rusiei pentru Marea Neagra are trei forme de manifestare: forma militara (incepand cu perioada medievala si pana la jumatatea secolului al XX lea), forma politica a expansionismului rusesc (dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial) si politica pragmatica din prezent, care sustine factorul economic drept principal motor al expansiunii. Astfel, istoriografia rusa are un predominant caracter justificativ al actiunilor politice si nu unul explicativ, al evenimentelor istorice.
In capitolul al saselea, Romania interbelica, este abordata situatia geopolitica a romanilor, iesiti invingatori din Primul Razboi Mondial, dar neavand niciun aliat viabil, chiar daca incercasera intelegeri cu vecinii mai mici. Perioada interbelica este definita de autor ca avand trei mari directii: efortul diplomatiei romanesti pentru recunoasterea unirii Basarabiei, Bucovinei de Nord si a Transilvaniei cu Romania; inutilitatea politicii aliantelor interbelice si perspectiva ruseasca asupra lor; politica evaziva a marilor puteri si definirea intereselor particulare. Transilvania ramasese marul discordiei intre Romania si Ungaria, iar Rusia nu a acceptat sub nicio forma unirea Basarabiei cu Romania.
Dupa incheierea unor aliante diverse (aderarea la Societatea Natiunilor, Mica Antanta, Intelegerea Balcanica, Pactul Briand Kellog si mai multe tratate cu Polonia, Franta, Italia), toate avand un caracter defensiv, si dupa semnarea Acordului de la München, prin care se cedeaza Germaniei regiunea sudeta a Cehoslovaciei, Romania intelege ca sistemul sau de aliante a luat sfarsit.
In capitolul al saptelea si ultimul, intitulat Relatia romano-rusa, se mentioneaza ca, la est de Nistru, romanii „au avut mereu popoare care le-au amenintat fie existenta, fie statalitatea, fie teritoriul ori stabilitatea economica”. Un important motiv de anxietate pentru politica ruseasca a fost prezenta unui popor latin intre ei si unguri, cehi, iugoslavi, poloni si slovaci. Atat rusii, cat si austro-ungarii, s-au temut de unirea romanilor si de consolidarea statului lor national.
Romania si Rusia au fost aliate in trei razboaie (1877 1878, 1916 1917, 1944 1945), dar, de fiecare data, Moscova a incercat sa minimalizeze contributia romaneasca si sa submineze pozitia Romaniei la negocierile de pace de la Berlin, Versailles si Paris, constata Ovidiu Mihalache. Rusia a privit intotdeauna statele vecine cu ea ca pe simple provincii ale sale.
La partea de Concluzii, pe care o numeste De la mentalitatea imperiala rusa la eurasianism, prin sovietism, Ovidiu Mihalache face o analiza a mentalitatii rusesti. Aici, autorul face urmatoarea mentiune: „Momentul 1990 i-a prins pe rusi fara o tara definita clar, cu o multitudine de republici autonome, moment in care a trebuit ca ei, ca natiune, sa inteleaga ca internationalismul nu mai este valabil si ca este nevoie de geopolitica.” O concluzie interesanta enuntata de autor: „Oricat de puternic ar putea fi un lider sau regim la Moscova, nu poate sa nu se plieze pe asteptarile si cutumele mentale ale poporului rus, care asteapta victorii politice si militare si a carui demnitate este direct proportionala cu numarul de dusmani invinsi.”
Sustinut de o bogata bibliografie, generala si de specialitate, cuprinzand si documente de arhiva si periodice, volumul Sub semnul imperiului nu se constituie neaparat ca o lucrare istorica, in sens literal. Nu este doar despre istorie. Nu este o lucrare sablonarda care sa enumere faptele pentru ca, mai apoi, sa caute intelesuri. Ovidiu Mihalache construieste un volum care trateaza mentalitati sociale ce migreaza catre mentalitatile imperiale ale unor oameni dintr-o perioada istorica si, ulterior, autorul adauga si datele istorice. Este o lucrare ce, cu siguranta, va fi bine primita atat de catre specialistii in istorie moderna si contemporana, cat si de catre marele public pasionat de istorie.
Cercetator stiintific dr. Sorin Marcel COLESNIUC