Într-o culegere celebră de eseuri publicată în 1931, Paul Valery  nota în manieră pesimistă, printre altele, că „istoria alimentează istoria”, că „este cel mai periculos produs pe care l-a elaborat chimia intelectului” și că „justifică ceea ce vrem”. Din păcate, reflecțiile celebrului poet simbolist și filosof francez sunt adevărate când istoria este scrisă într-o manieră manipulatoare și transformată într-un fel de mitologie care fie că justifică acțiunile nedrepte, fie eșecurile unor entități individuale sau colective, între care se încadrează inclusiv popoarele. Există însă și istorici onești, care scriu istoria în principal pe bază de documente, având în minte și respectând vechiul deziderat al lui Tacitus, „fără ură și părtinire”. Lucrările scrise în acest fel oferă o înțelegere corectă a trecutului și oferă soluții pentru (re)stabilirea încrederii, toleranței și respectului reciproc dintre oameni.   
Cartea întocmită de domnul profesor Bălan V. Emanuel se încadrează în această tipologie și se înscrie în contextul general actual de reanalizare a politicii antievreiești a regimurilor carlist (în etapa sa finală, de guvernare „deasupra partidelor”) și antonescian, plasându-se într-o onorantă companie a scrierilor unor autori celebri. Această paradigmă de cercetare și interpretare funcționa normal în istoriografia străină în perioada 1948-1989 însă, în istoriografia română devenise un subiect tabu în timpul regimului Ceaușescu.
Atunci, în mod paradoxal (sau nu...) înflorise un fel de cult curios al unui adversar ideologic declarat al comunismului (cultul mareșalului Ion Antonescu) iar despre pre-Holocaustul din vremea regimului Carol al II-lea sau despre Holocaustul din Transnistria regimului Antonescu, istoriografia oficială păstra tăcerea. Modelul de (re) interpretare... și de reabilitare! a efigiei mareșalului Antonescu fusese oferit practic în  1975 de romanul Delirul al lui Marin Preda care, paradoxal, toată viața sa, fusese un om „de stânga”.
Mai mult, însăși existența acestor tragedii ale evreilor români era negată, în ciuda evidențelor documentare publicate de pildă de Matatias Carp în România, în cadrul celor 3 volume din Cartea Neagră (1946-1948) sau de către Jean Ancel în cele 12 volume de documente editate la New York în 1986. Treptat, după 1990, apar și în România o serie de memorii, culegeri de documente sau lucrări științifice care certifică existența aici a pre-Holocaustului și Holocaustului (și nu numai în Transnistria!), îngrijite, editate sau scrise de către o serie de nume prestigioase ca Jean Ancel, Viorel Achim, Lya Benjamin, Alexandru Duțu, Iaacov Geller, Carol Iancu, Radu Ioanid, Michael Shafir, Ottmar Trașcă și alții.
Domnul Emanuel V. Bălan are meritul de a-și insera propria cercetare istorică din această carte în cadrul paradigmei utilizate de către acești autori celebri, introducând în plus o cantitate considerabilă de documente inedite și oferind o serie de concluzii personale simultan interesante și relevante.
Cercetarea acestuia se înscrie în cadrul unui deziderat sine qua non și a unei necesități generale a societății românești din secolul XXI: eliberarea de fantasmele, angoasele și falsele mituri ale secolului XX și înscrierea pe direcția unei dezvoltări normale, neviciate de trecut, a acesteia.
Domnul Emanuel Bălan, absolvent al Facultății de Istorie și Geografie de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, doctor în istorie al aceleiași instituții, în prezent director adjunct al Liceului „Vasile Conta” și președinte al Asociației „Pro Democrația”, Club Târgu-Neamț nu este la prima încercare științifică consacrată istoriei evreilor din Moldova. Din portofoliul său impresionant de lucrări științifice publicate (11 cărți, 7 volume coordonate, 79 studii și articole), acesta a consacrat o carte istoriei evreilor din Târgu Neamț (București, Editura Hasefer, 2019) și nu mai puțin de 26 studii și articole consacrate evreilor din județele Neamț, Roman și Bacău, evreilor bucovineni din perioada interbelică, presei evreiești din România Mare și din vremea regimului Antonescu, legislației economice antievreiești din România anilor 1934-1944, activității filantropice a comunității evreiești din România în perioada anilor 1941-1944 etc.
Deosebit de implicat în studierea istoriei comunităților evreiești din România, domnul Emanuel Bălan a participat în luna august a anului 2010 la un curs internațional de formare la celebra „The International School for Holocaust Studies Jerusalem” iar pe 15 iunie 2016 a primit Medalia de onoare Prieten al comunităților evreiești din Romania.
Produsul final al cercetării din care a rezultat această carte a fost prezentat mai întâi în anul 2023 sub forma unei teze de doctorat susținute la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, coordonată de semnatarul acestei prefețe.
Ea se constituie din cinci capitole echilibrate, bine scrise și atent structurate, rezumate foarte succint în cele ce urmează.
 Capitolul 1 oferă mai întâi un scurt istoric al comunităților evreiești din județele Neamț, Roman și Bacău, începând în general din secolul XVII, până în 1938, insistându-se în principal pe aspectele religioase, culturale, economice și pe contribuția acestora la înflorirea regiunii. Ulterior, sunt prezentate aspectele legislative și administrative antisemite care au guvernat viața comunităților evreiești în perioada 1938 – 1944. În continuare, se reconstituie apartenența evreilor din cele trei județe la mișcările sionistă și, respectiv, comunistă și, respectiv, starea de spirit a acestora, surprinsă de către organele Siguranței („Tanti Varvara”). În final, este prezentată evoluția demografică a comunităților studiate în perioada 1940-1944.
Capitolul 2 reconstituie documentar și analizează următoarele aspecte: organizarea și conducerea comunităților evreiești (ultima fiind dublată, începând cu 1942, de Oficiile județene ale Centralei Evreilor din România); instituțiile educaționale evreiești, cu accentul pus pe școlile de băieți, de fete sau mixte din Târgu-Ocna și Bacău, Roman, județul Neamț, Școala Talmud Thora din Bacău); viața religioasă și culturală; asistența socială (cu aplicație pe cantinele sociale, azile și orfelinate, ajutoare în bani, îmbrăcăminte și alimente, oferite evreilor săraci sau deportați); asistența sanitară, cu informații relevante oferite în principal pentru spitalul „Materna” și dispensarul din Bacău.
Capitolul 3 reușește să îmbine în chip fericit informațiile oferite de legislația vremii și documentele de arhivă, punând în evidență acțiunile discriminatorii realizate împotriva evreilor, în fața unei justiții pe atunci dirijate de orice principii în afară de cele umanitare, infamele acțiuni de românizare, impunerea purtării de către evrei a Stelei lui David, acuzarea acestora de către colportaj și defetism, speculă și sabotaj economic etc.
Capitolul 4 continuă prezentarea altor acțiuni infame îndreptate în contra populației evreiești din județele Neamț, Roman și Bacău: impunerea la plata unor contribuții bănești exorbitante (sintagma „Împrumutul Reîntregirii” reprezintă pentru istoric un exemplu de tristă stângăcie semantică) și la donarea unor echipamente sanitare și îmbrăcăminte, obligarea evreilor la muncă forțată în detașamentele locale și externe (inclusiv femeile și copiii), interzicerea serviciului militar, plata unor taxe arbitrare de scutire de muncă. Ca o rază de lumină în această atmosferă apăsătoare, sunt inserate o serie de cazuri de sustragere de la munca obligatorie și prezentate mult mai vastele acțiuni de ajutorare a membrilor detașamentelor de muncă de către comunitățile evreiești
Capitolul 5 prezintă practic două părți distincte: continuarea prezentării universului simultan dantesc și kafkian începută în capitolul 3 și ieșirea, în cele din urmă, din cadrul acestuia. Astfel, sunt prezentate acțiunile de evacuare ale evreilor nemțeni, romașcani și băcăuani (inclusiv cele din 1944), reținerea lor în orașe, internarea în lagărele de la Târgu-Jiu și Caracal, deportarea lor în Transnistria (câteva sute) și Auschwitz (122 evrei, născuți în cele trei județe, însă rezidenți în Franța și deportați de acolo), aducerea în cele trei județe ale unor orfani evrei din Transnistria (210 copii, la 31 martie 1944).
Nota mai optimistă a capitolului este completată de prezentarea cazurilor celor trei Drepți între popoare care au salvat evrei din județele Neamț, Roman și Bacău: Viorica Agarici, președinta filialei Crucii Roșii din Roman, Gheorghe Cojoc din Târgu Neamț și Anghel T. Anuțoiu din Nistorești, județul Putna. Printre miile de evrei salvați de la deportare de către acesta, în calitate de secretar al Comandamentului Corpului 5 de armată, se numără și evrei din Piatra Neamț și Bacău.
În final, este evidențiată necesitatea organizării unor manifestări culturale, de recuperare, în spirit social, civic și istoric, a memoriei Holocaustului din România. În plus, autorul argumentează foarte inspirat ideea că negaționismul Holocaustului se bucură, din nefericire, de un teren fertil în România, dovedind și în acest caz respectarea vechiului principiu al necesității obiectivității istorice, demonstrat de către eternul Tacitus.
Seriozitatea acestei lucrări este dată în primul rând de faptul că ea a fost elaborată în principal pe baza a circa 5000 pagini de informații inedite, extrase din documentele existente în arhivele românești publice și private (arhivele comunităților evreiești din Târgu Neamț și Piatra Neamț). Sumativ, informațiile în cauză provin din 41 fonduri arhivistice.
La acestea se mai adaugă o bibliografie considerabilă, formată din  culegeri de documente și statistici, memorii și jurnale, lucrări generale și speciale reprezentative.
 Paradigma generală de cercetare folosită de autor pe parcursul redactării lucrării este una solidă și verificată în timp: compararea permanentă a informațiilor oferite de documentele de arhivă, inedite și publicate, cu cele oferite de presă, memorii și literatura de specialitate. La aceasta se adaugă păstrarea neutralității emoționale față de subiectul tratat.
Mesajul central al autorului acestei cărți, cu care suntem de acord în totalitate și îl recomandăm într-o dublă calitate, de paradigmă obiectivă de cercetare pentru specialiști și de model de scriere și interpretare onestă a istoriei pentru publicul larg este conținut în capitolul final al cărții.
„Cei care neagă Holocaustul afirmă că, după anul 1989, evreii au creat un imens sistem de propagandă, bazat pe bani și forță de convingere, contribuind la o realitate impusă la nivel mondial, și anume moștenirea și amintirea Holocaustului. Pentru negaționiști, memorialele care se înalță în multe locuri ale lumii sunt o insultă la adresa adevărului. Pentru cei care susțin că Holocaustul a existat, dar că nu a fost atât de grav, că nu se poate vorbi de un adevărat genocid, că nu au existat camere de gazare şi că, pe scurt, evreii hiperbolizează intensitatea suferinței trăite, memorialele sfidează morala. La fel precum o face orice pretenție materială a supraviețuitorilor și a rudelor lor. Este adevărat că despăgubirile nu pot anula amintirea suferinței, dar ele rămân singurul instrument al justiției umane, singura măsură a demnității, în urma răului produs. Despăgubirile sunt, în fapt, o încercare timidă dar normală, o chestiune juridică, vizând cuantumul unor operații materiale și morale. Și aici negaționiștii îi acuză pe evrei de obținerea unor noi și noi beneficii. În România, negaționismul este greu de combătut deoarece există un teren fertil pentru teoria conspirației, alimentat și de un antisemitism de conjunctură. Negaționismul și revizionismul de după anul 1989, la pachet cu figura mareșalului Antonescu, una mitică, a consolidat ideea negaționistă”.
Lucrarea la care am avut onoarea să semnez această Prefață binemerită din plin recunoștința cititorilor îndrăgostiți de Istorie și de Adevăr. În actualul peisaj geocultural complicat și, pe alocuri, dezolant pe care îl traversează acum România, cartea domnului Emanuel Bălan are un dublu merit științific: reconstituie cu obiectivitate o pagină tristă, rușinoasă din secolul XX al istoriei României și se plasează categoric în contra teoriilor conspiraționiste (deopotrivă profund false și extrem de nocive!) legate de istoria tragică a evreilor din România. Pentru a reveni la Paul Valéry, considerăm că această carte „alimentează” scrierea unor lucrări obiective de istorie, care să nu otrăvească sufletele, ci să trezească în ele flacăra toleranței și dragostei de aproapele său.
Meritul moral al acestei cărți constă în promovarea Adevărului. Să nu uităm că, indiferent de religia asumată, sau de negarea apartenenței la oricare dintre religii, doar Adevărul ne poate face liberi.
Nu în ultimul rând, îi mulțumesc domnului profesor universitar doctor Florin Pintescu pentru frumoasele cuvinte din prefață dar și pentru sfaturile și îndrumarea acordată în redactarea acestei lucrări.
 

Prof.univ.dr. Florin Pintescu
Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava