Propuneri manuscrise: info@editurauniversitara.ro: 0745 204 115
Urmarire comenzi Persoane fizice / Vanzari: 0745 200 718 / 0745 200 357 / Comenzi Persoane juridice: 0721 722 783
RO 
Engleza
Atunci si acum. Ghid in Tara lui Papura Voda - Cristian Dudu
![Atunci si acum. Ghid in Tara lui Papura Voda - Cristian Dudu [1]](https://gomagcdn.ro/domains/editurauniversitara.ro/files/product/original/atunci-si-acum-ghid-in-tara-lui-papura-voda-966100.jpg "Atunci si acum. Ghid in Tara lui Papura Voda - Cristian Dudu [1]")
Editura: Cismigiu Books
Autor: Cristian Dudu
Editia: I
Pagini: 148
Anul publicării: 2023
ISBN: 978-606-28-1668-1
DOI: 10.5682/9786062816681
Cod Produs:
9786062816681
Ai nevoie de ajutor?
0745 200 718
/
0745 200 357
- Descriere
- Download (1)
- Autori
- Cuprins
- Cuvant inainte
- Review-uri (0)
Printr-un joc de cuvinte si meserii, un ghid turistic devine un ghid de viata.
Scrisa cu o obiectivitate asemanatoare camerei de filmat, cartea lui Cristian Dudu, ”Atunci si acum. Ghid in tara lui Papura Voda”, este un roman din colaje jurnalistice. Fragmentele de viata, transpuse in imagini traite, puncteaza un timp recuperat prin scris. Dorinta de a te marturisi este salvatoare.
Regretul vinderii ceasului ce a apartinut tatalui sau poate fi un motiv de parabola a cartii. A vinde timpul insemna a-ti vinde viata. Si, uneori, vinzi si viata celor din jurul tau...
”Ultima strigare”, sintagma care apare in cartea lui Cristian Dudu, nu este doar incheierea unei tranzactii la casele de licitatie, ci o formula proprie, originala, pentru dorinta de a gasi pestisorul de aur. In ”tara lui Papura Voda”, in tara nimanui, oamenii inca il mai cauta.
Clelia Ifrim
Scrisa cu o obiectivitate asemanatoare camerei de filmat, cartea lui Cristian Dudu, ”Atunci si acum. Ghid in tara lui Papura Voda”, este un roman din colaje jurnalistice. Fragmentele de viata, transpuse in imagini traite, puncteaza un timp recuperat prin scris. Dorinta de a te marturisi este salvatoare.
Regretul vinderii ceasului ce a apartinut tatalui sau poate fi un motiv de parabola a cartii. A vinde timpul insemna a-ti vinde viata. Si, uneori, vinzi si viata celor din jurul tau...
”Ultima strigare”, sintagma care apare in cartea lui Cristian Dudu, nu este doar incheierea unei tranzactii la casele de licitatie, ci o formula proprie, originala, pentru dorinta de a gasi pestisorul de aur. In ”tara lui Papura Voda”, in tara nimanui, oamenii inca il mai cauta.
Clelia Ifrim
-
Atunci si acum. Ghid in Tara lui Papura Voda
Descarca
CRISTIAN DUDU
Anii saizeci – o lume resemnata / 11
Parcul Carol I ‑ un loc ce merita o soarta mai buna / 15
1968 Cine ar fi banuit pe‑atunci? / 17
Anii saptezeci si a lor muzica / 20
Prima zi de munca in comunism / 26
Omul sfinteste locul, sau locul il strica pe om? / 29
Banii din sacul fara fund al Statului / 31
Episcopia Bihor – un loc sumbru / 33
Socialism cu fata umana, marca germana / 35
Masa in cadrul colectivului / 38
Practica la locul de munca vs. legenda romanului priceput la toate / 40
Mai bine ghid cu turisti, decat turist cu ghid / 42
Caracterizarea de sfarsit de an / 46
Un alt colectiv, dar de fapt nimic nou / 49
Ce mai putea povesti un ghid turistilor / 51
O mie nouasute saptezeci si sapte / 53
Primul demolator a devenit primul arhitect / 56
Eugen Iordachescu, un nume prea putin cunoscut / 59
Vecinee, au adus ceva la alimentara! / 62
Branza a disparut si de pe ecrane / 65
Carne si erotism / 67
Un sejur pe litoralul romanesc / 69
O clipa de sinceritate si‑ajungi la securitate sau Colegul de langa tine, turnatorul de langa tine / 71
Un nor radioactiv, o alarma moderata / 76
Ultima strigare, marfa refuzata la export / 77
21 decembrie 1989 / 80
22, 23, 24, 25 decembrie / 84
Putini am fost, multi mai suntem / 88
Anii nouazeci / 90
Rigurozitatea germana versus ingeniozitatea damboviteana / 92
1990 ‑ Friedrichstrasse, ultima reduta a unei granite neverosimile / 94
Ceasul tatalui meu / 98
Un targ de vechituri, regrete tarzii / 100
Prima zi de munca in capitalismul lor / 102
Prima zi de munca in capitalismul nostru / 107
Am devenit sef de productie. Cum adica? / 110
Ce nu s‑a filmat, nu a existat / 116
A disparut cenzura, traiasca autocenzura / 118
Anii 2000 si ceva / 121
Comparatii inutile, inertii durabile / 123
Era mai bine inainte. Oare? / 125
Din nou ghid, in zilele noastre / 128
Bine ati venit in Romania, bine ati venit in portul… / 130
Abilitati noi, in turismul cu mana intinsa / 135
16 Decembrie 2017 / 138
La vremuri noi, turisti noi, intrebari noi / 139
2019, 2020, 2021 s.a.m.d. / 144
De la universul orwellian, la drobul de sare si inapoi / 146
Ganduri razlete / 150
Parcul Carol I ‑ un loc ce merita o soarta mai buna / 15
1968 Cine ar fi banuit pe‑atunci? / 17
Anii saptezeci si a lor muzica / 20
Prima zi de munca in comunism / 26
Omul sfinteste locul, sau locul il strica pe om? / 29
Banii din sacul fara fund al Statului / 31
Episcopia Bihor – un loc sumbru / 33
Socialism cu fata umana, marca germana / 35
Masa in cadrul colectivului / 38
Practica la locul de munca vs. legenda romanului priceput la toate / 40
Mai bine ghid cu turisti, decat turist cu ghid / 42
Caracterizarea de sfarsit de an / 46
Un alt colectiv, dar de fapt nimic nou / 49
Ce mai putea povesti un ghid turistilor / 51
O mie nouasute saptezeci si sapte / 53
Primul demolator a devenit primul arhitect / 56
Eugen Iordachescu, un nume prea putin cunoscut / 59
Vecinee, au adus ceva la alimentara! / 62
Branza a disparut si de pe ecrane / 65
Carne si erotism / 67
Un sejur pe litoralul romanesc / 69
O clipa de sinceritate si‑ajungi la securitate sau Colegul de langa tine, turnatorul de langa tine / 71
Un nor radioactiv, o alarma moderata / 76
Ultima strigare, marfa refuzata la export / 77
21 decembrie 1989 / 80
22, 23, 24, 25 decembrie / 84
Putini am fost, multi mai suntem / 88
Anii nouazeci / 90
Rigurozitatea germana versus ingeniozitatea damboviteana / 92
1990 ‑ Friedrichstrasse, ultima reduta a unei granite neverosimile / 94
Ceasul tatalui meu / 98
Un targ de vechituri, regrete tarzii / 100
Prima zi de munca in capitalismul lor / 102
Prima zi de munca in capitalismul nostru / 107
Am devenit sef de productie. Cum adica? / 110
Ce nu s‑a filmat, nu a existat / 116
A disparut cenzura, traiasca autocenzura / 118
Anii 2000 si ceva / 121
Comparatii inutile, inertii durabile / 123
Era mai bine inainte. Oare? / 125
Din nou ghid, in zilele noastre / 128
Bine ati venit in Romania, bine ati venit in portul… / 130
Abilitati noi, in turismul cu mana intinsa / 135
16 Decembrie 2017 / 138
La vremuri noi, turisti noi, intrebari noi / 139
2019, 2020, 2021 s.a.m.d. / 144
De la universul orwellian, la drobul de sare si inapoi / 146
Ganduri razlete / 150
Oare cat de naiv trebuie sa fii, ca sa iti imaginezi ca astazi mai citeste cineva pana la capat mai mult de cateva randuri? Cam tot atat de naiv pe cat ma simt eu acum. Pentru multi, poate si cateva randuri, ar fi cam mult. Intr‑o lume in care, precum la o ora tarzie a unei petreceri, ai spune ca toti vorbesc si nimeni nu mai asculta, oare un titlu bine ticluit, nu ar fi suficient ca sa se spuna totul? Uite asta chiar ar fi o chestie. Sa povestesti ceva, doar prin titluri. Caci de idei pentru un titlu, nu as fi dus lipsa: „Ultima noapte in comunism, prima noapte in democratie” Asta, daca n‑ar avea iz de plagiat, ar fi mers. „Am fost un dizident prudent”…pe cat de adevarat, pe atat de penibil suna.
Oricum as intitula cele de mai jos si mai ales orice voi scrie, mi‑as dori ca rezultatul, sa nu fie considerat un simplu jurnal. Desi poate nici asta, nu ar fi cel mai rau lucru.
Am trait in doua sisteme, cel putin teoretic, total diferite.
Astazi insa, sunt coplesit de un puternic sentiment de retraire a unui trecut de care am sperasem ca m‑am despartit definitiv. Probabil ca ideea asternerii gandurilor pe hartia virtuala a zilelor noastre, mi‑a venit atunci cand fiul meu Stefan, observand ca ma avantasem in niste polemici absurde pe retelele de socializare, mi‑a spus ca am devenit un hater. Avea dreptate si asta m‑a pus pe ganduri.
Poate ca libertatea de exprimare castigata dupa 1989, venita aproape la pachet cu noile mijloace de comunicare, in loc sa ne apropie unii de altii, a realizat mai mult contrariu.
Cand intr‑un autocar, ai privilegiul sa ocupi scaunul din fata destinat ghidului, poti fi cu usurinta tentat sa sustii un monolog uitand de cei din spatele tau. Nu cumva acelasi lucru se poate intampla si atunci cand iti asterni gandurile pe hartie?
*
Aici pe scaunul ghidului din autocar ma simt in largul meu. Sunt si eu un mic dictator, nu‑i asa ? „In stanga puteti vedea strada Lipscani, in dreapta Spitalul Coltea, in stanga Palatul Sutu, Universitatea… In mijlocul bulevardului se pot observa niste pietre comemorative”…Cuvintele le rostesc aproape mecanic.
A trecut mult timp de cand am inceput sa practic meseria de ghid, asa ca de emotii nu mai poate fi vorba. Si totusi, de fiecare data cand ajung aici in Piata 21 Decembrie 1989, cu greu imi pot stapani emotia. Au trecut mai bine de treizeci de ani de atunci si totusi…
**
Intr‑un oras aglomerat si suficient de dezordonat precum Bucurestiul, experienta mersului pe jos, devine curand o provocare. Chiar daca intr‑o zi oarecare ti‑ai propus doar sa te plimbi pe strazi fara un scop anume, te vei trezi curand ca incepi sa te grabesti si tu precum cei din jurul tau. Ma rog, cel putin asa mi se intampla mie. Cei din fata ta care merg mai incet, incep sa te agaseze. De aici si pana la usoara alienare, nu mai este mult.
Candva, nici eu nu prea mai stiu cand, un simplu gand imi devenise o obsesie. La vederea unei aglomeratii de trecatori, eram stapanit de senzatia ca cei mai multi semeni, habar n‑au pe ce lume traiesc... Uneori incercam din priviri, chiar sa‑i despart pe cei care pur si simplu se miscau mecanic, de cei care mai si gandeau. Ma intrebam atunci: „Cati dintre acesti oameni macar incearca sa aduca ceva nou pe lumea asta? Majoritatea nu fac decat sa isi tot repete propriile reflexe. Cati dintre acestia mai au si alta preocupari in afara de cea a se hrani si desigur, a avea urmasi?”.
Nu Seneca spunea ca unii oameni traiesc degeaba ? Cei mai multi traiesc degeaba, am hotarat eu. Defineam oamenii mai mult sau mai putin grabiti din jur, ca pe o multime impersonala care se misca mecanic, urmand precum membrii unei haite, un lider nevazut.
Desi in fond banale, asemenea ganduri numai confortabile nu erau. Uneori, mi se intampla totusi sa tresar cand mi se parea ca am zarit o persoana mai deosebita. Atunci, intorceam capul uite asa, ca sa‑l mai vad odata pe cel care parea mai altfel decat ceilalti. Incercam chiar sa rememorez figurile celor pe care mai mult ca sigur nu aveam sa‑i mai intalnesc vreodata. Ce prostie, imi spuneam in clipa urmatoare.
Daca as trai intr‑un orasel de provincie, hai mai treaca mearga, aiureala asta ar fi putut avea un sens. Dar asa?
Si totusi oare de unde apetitul asta vecin cu infatuarea de a categorisi semenii? Hai, nu‑mi spuneti povestea aia cu “totul isi are radacinile in copilarie”! Desi...
Partea buna este ca dupa o vreme, reflexul asta obositor al gandirii mele mi‑a trecut. Sau cel putin asa am crezut.
Oricum as intitula cele de mai jos si mai ales orice voi scrie, mi‑as dori ca rezultatul, sa nu fie considerat un simplu jurnal. Desi poate nici asta, nu ar fi cel mai rau lucru.
Am trait in doua sisteme, cel putin teoretic, total diferite.
Astazi insa, sunt coplesit de un puternic sentiment de retraire a unui trecut de care am sperasem ca m‑am despartit definitiv. Probabil ca ideea asternerii gandurilor pe hartia virtuala a zilelor noastre, mi‑a venit atunci cand fiul meu Stefan, observand ca ma avantasem in niste polemici absurde pe retelele de socializare, mi‑a spus ca am devenit un hater. Avea dreptate si asta m‑a pus pe ganduri.
Poate ca libertatea de exprimare castigata dupa 1989, venita aproape la pachet cu noile mijloace de comunicare, in loc sa ne apropie unii de altii, a realizat mai mult contrariu.
Cand intr‑un autocar, ai privilegiul sa ocupi scaunul din fata destinat ghidului, poti fi cu usurinta tentat sa sustii un monolog uitand de cei din spatele tau. Nu cumva acelasi lucru se poate intampla si atunci cand iti asterni gandurile pe hartie?
*
Aici pe scaunul ghidului din autocar ma simt in largul meu. Sunt si eu un mic dictator, nu‑i asa ? „In stanga puteti vedea strada Lipscani, in dreapta Spitalul Coltea, in stanga Palatul Sutu, Universitatea… In mijlocul bulevardului se pot observa niste pietre comemorative”…Cuvintele le rostesc aproape mecanic.
A trecut mult timp de cand am inceput sa practic meseria de ghid, asa ca de emotii nu mai poate fi vorba. Si totusi, de fiecare data cand ajung aici in Piata 21 Decembrie 1989, cu greu imi pot stapani emotia. Au trecut mai bine de treizeci de ani de atunci si totusi…
**
Intr‑un oras aglomerat si suficient de dezordonat precum Bucurestiul, experienta mersului pe jos, devine curand o provocare. Chiar daca intr‑o zi oarecare ti‑ai propus doar sa te plimbi pe strazi fara un scop anume, te vei trezi curand ca incepi sa te grabesti si tu precum cei din jurul tau. Ma rog, cel putin asa mi se intampla mie. Cei din fata ta care merg mai incet, incep sa te agaseze. De aici si pana la usoara alienare, nu mai este mult.
Candva, nici eu nu prea mai stiu cand, un simplu gand imi devenise o obsesie. La vederea unei aglomeratii de trecatori, eram stapanit de senzatia ca cei mai multi semeni, habar n‑au pe ce lume traiesc... Uneori incercam din priviri, chiar sa‑i despart pe cei care pur si simplu se miscau mecanic, de cei care mai si gandeau. Ma intrebam atunci: „Cati dintre acesti oameni macar incearca sa aduca ceva nou pe lumea asta? Majoritatea nu fac decat sa isi tot repete propriile reflexe. Cati dintre acestia mai au si alta preocupari in afara de cea a se hrani si desigur, a avea urmasi?”.
Nu Seneca spunea ca unii oameni traiesc degeaba ? Cei mai multi traiesc degeaba, am hotarat eu. Defineam oamenii mai mult sau mai putin grabiti din jur, ca pe o multime impersonala care se misca mecanic, urmand precum membrii unei haite, un lider nevazut.
Desi in fond banale, asemenea ganduri numai confortabile nu erau. Uneori, mi se intampla totusi sa tresar cand mi se parea ca am zarit o persoana mai deosebita. Atunci, intorceam capul uite asa, ca sa‑l mai vad odata pe cel care parea mai altfel decat ceilalti. Incercam chiar sa rememorez figurile celor pe care mai mult ca sigur nu aveam sa‑i mai intalnesc vreodata. Ce prostie, imi spuneam in clipa urmatoare.
Daca as trai intr‑un orasel de provincie, hai mai treaca mearga, aiureala asta ar fi putut avea un sens. Dar asa?
Si totusi oare de unde apetitul asta vecin cu infatuarea de a categorisi semenii? Hai, nu‑mi spuneti povestea aia cu “totul isi are radacinile in copilarie”! Desi...
Partea buna este ca dupa o vreme, reflexul asta obositor al gandirii mele mi‑a trecut. Sau cel putin asa am crezut.
Daca doresti sa iti exprimi parerea despre acest produs poti adauga un review.
Scrie un review
Produse similare
Apa. Medicament natural - Virginia Ciocan
Bucate, vinuri si obiceiuri românesti. Editie rascroita - Radu Anton Roman
Chestionare pentru obtinerea permisului de conducere categoriile C, CE, D, DE
Luceafarul (romana, engleza, franceza, germana, spaniola) - Mihai Eminescu
Tinerete fara batranete. Plante medicinale anti-imbatranire - Virginia Ciocan
Grupa de sange O si viata individuala - Virginia Ciocan
Grupa de sange A si viata individuala - Virginia Ciocan
Grupa de sange B si viata individuala - Virginia Ciocan
Juramantul tainic
Inteligenta emotionala. Editia a IV-a, revizuita- Daniel Goleman
Secretele intineririi. Sanatatea ideala prin controlul PH-ului - Sang Whang
Notiuni matematice. Bebe stie!
Suport clienti Luni - Vineri intre 8.00 - 16.00
0745 200 718 0745 200 357 comenzi@editurauniversitara.ro