Pe vremea când lumea era în stăpânirea Cerului, iar omenirea se afla sub vrerea acestuia, Diavolul a făcut o prinsoare cu Dumnezeu. El își dorea mai presus de orice controlul asupra oamenilor şi s‑a lăudat că va putea fura o stâncă din vârful Ceahlăului şi că, dacă i‑o va putea aduce până‑n zori, va primi în stăpânire tărâmul lor. Cum aceștia se înrăiseră în ultima vreme și‑l mâniaseră adeseori pe Cel de Sus, el s‑a învoit la acest rămășag.
Diavolul a dat îndelung ocol muntelui. Din înălțimi, și‑a ales prada și s‑a aruncat asupra ei fulgerător. Înfigându‑și ghearele imense în bucata de stâncă, a reuşit să o desprindă, iar scrâșnetul ruperii ei din carnea de piatră a muntelui a spart văile, până hăt-departe: de la Grințieș la Hangu, la Poiana Largului, până la Bicaz, apoi la Târgu Neamț, spre Vatra Dornei și chiar până la Toplița.
Întreaga suflare de pe valea Bistriței a putut s‑o audă și s‑a înfiorat, înțelegând că se întâmplă o năpastă. Din înalturi, a săgetat un fulger imens, care‑a lovit în stâncă, luminând arătarea imensă care o purta prin văzduh, peste vârfuri. Fiara a fâlfâit din aripi, mai departe, stârnind furtuna și adunând în juru‑i fuioarele și talazurile de picuri.
Sub grozava încleștare și ruptă din locul ei dintotdeauna, stânca a oftat îndelung. Giuvaer al mării preistorice, apoi martor al dălții Bistriței de‑a lungul mileniilor, veghease din înălțimi, alături de suratele ei, aceste meleaguri.
Dar Diavolul a purtat‑o cu hotărâre mai departe, strângând‑o cu și mai mare înverșunare. Clipele se scurgeau una după alta, iar furtuna îi îngreuna zborul cel strașnic. În depărtare, în orizontul dantelat de vârfurile dealurilor, s‑a agățat o geană de lumină. Atunci s‑a pornit cântecul cocoşilor, vestind răsăritul soarelui. Arătarea înaripată s‑a sperit atunci şi a scăpat stânca dintr‑o dată.
Stânca a icnit și s‑a înfipt într‑un dâmb al Bistriței, în locul numit Poiana Largului. Un urlet prelung s‑a auzit atunci din înalt, cutremurând genunile din temelii, iar sute de fulgere s‑au prăvălit deopotrivă.
De atunci, stânca veghează ca un turn acest loc de răscruce a apelor, a drumurilor și a destinelor, atrăgând priviri, legende, blesteme, admirație ori coșmaruri, prinsă în fotografiile atâtor călători grăbiți să‑i smulgă unui loc sufletul.
Scăldată de ape sau prinsă în nisipul albiei secate, după voia ploii sau a secetei, Diavolul nu s‑ar fi lăsat păgubaș, ci încearcă să o mişte din loc, an de an. Atunci, simțindu‑l aproape, focurile din satele învecinate se sting, iar animalele și viețuitoarele pământului amuțesc. Însă, spun cei ai locului, n‑ar reuşi niciodată s‑o urnească mai mult de câţiva centimetri.
Simțindu‑i pecetea diavolească și forța ce‑ar putea pune stăpânire pe spaimele lor, oamenii au încercat s‑o îmblânzească. I‑au înfipt în vârf o cruce. Apoi, după ce de peretele ei s‑a prins un pui de copac, i‑au schimbat numele: din Piatra Dracului în Piatra Teiului.
Dar Diavolul îi stă de strajă mai departe și, din când în când, își revarsă mugetul din ea, topindu‑l în grozavele furtuni rostogolite‑n văile acestor locuri și‑n lucrările oamenilor – până se sparge în apele mai nou ițitului lac Izvorul Muntelui și se lipește de ferestrele căsuțelor din satele pripășite pe malurile‑abrupte...