Propuneri manuscrise: info@editurauniversitara.ro: 0745 204 115
Urmarire comenzi Persoane fizice / Vanzari: 0745 200 718 / 0745 200 357 / Comenzi Persoane juridice: 0721 722 783
RO 
Engleza
Tratat despre spirit. Editia a doua, revazuta si adaugita - Corneliu Mircea
![Tratat despre spirit. Editia a doua, revazuta si adaugita - Corneliu Mircea [1]](https://gomagcdn.ro/domains/editurauniversitara.ro/files/product/original/tratat-despre-spirit-editia-a-doua-revazuta-si-adaugita-corneliu-mircea-033130.jpg "Tratat despre spirit. Editia a doua, revazuta si adaugita - Corneliu Mircea [1]")
Editura: Paideia
Autor: Corneliu Mircea
Editia: a 2-a, revazuta si adaugita
Pagini: 514
Anul publicării: 2023
ISBN: 978-606-748-719-0
Cod Produs:
9786067487190
Ai nevoie de ajutor?
0745 200 718
/
0745 200 357
- Descriere
- Download (1)
- Autori
- Cuvant inainte
- Review-uri (0)
Pe scara lui Corneliu Mircea, omul, cunoscandu-si fiinta, patrunde (urcand si coborand) in imperiul Fiintei trans-subiective, se regaseste pe el insusi ca Fiinta, nu ca subiect, se confunda definitiv cu Fiinta, contempland-o pe aceea care si ea Se auto-contempla in noi oamenii. Pentru ca Fiinta este si ea infometata, insetata, lacoma de oglindirea in oameni, id est de fiinte in care sa-si oglindeasca nesfarsirea, aducandu-le in acest chip la Fiinta si fiintare. Da, jubilatia si exaltarea; insul poate grai: sunt. Sunt eu insumi. Sunt in Fiinta care se reflecta in sinele tuturor si al fiecaruia. Concluzia si apoteoza: un singur cuvant, flexiunea verbului a fi la prezent, persoana intai singular: sunt. Ori si mai bine zis: Sunt. Dar aceasta-i tot una cu extazul si atunci firesc e sa fie cartea un soi de epitalam, de imn, de cantare…
N. Steinhardt
N. Steinhardt
-
Tratat despre spirit. Editia a doua, revazuta si adaugita - Corneliu Mircea
Descarca
Corneliu Mircea (n. 23 ianuarie 1944, Timisoara) este un filosof roman, medic psihiatru, cadru didactic asociat la Universitatea de Vest din Timisoara. Preocupat de metafizica, a scris o serie de lucrari de filosofie, precum si poezie. Este membru al unor societati stiintifice si laureat al premiilor Uniunii Scriitorilor din Romania.
Intre 1950-1957 a fost elev al Scolii Elementare nr. 3 din Timisoara, apoi a urmat liceul Constantin Diaconovici Loga. A urmat cursurile Facultatii de Medicina Generala a Institutului de Medicina Timisoara. S-a specializat in psihiatrie si in 1977 a obtinut titlul academic de doctor. Pana in 1972 a lucrat ca medic intern si medic secundar la Clinica de Psihiatrie Timisoara, iar apoi, ca medic specialist la Spitalul de Psihiatrie din Gataia. Din 1990 este medic primar, iar intre 1997–2003 a fost directorul acestui spital.
A fost atras de filosofie, de lucrarile lui Hegel si Platon si a fost influentat de Noica. Intre 1991–1997 a coordonat Atelierul de Metafizica de pe langa Societatea Timisoara. Simultan cu activitatea medicala, intre 1993–1998 a fost cadru didactic asociat la Facultatea de Filosofie a Universitatii de Vest din Timisoara, unde a predat metafizica. In 1997 a obtinut titlul academic de doctor in filosofie. Din 1999 activeaza la Sectia de Teologie a aceleiasi universitati.
Este membru corespondent al Societatii pentru Analiza Sociala si Logoterapie Viena, membru al Societatii Transeuropene Strasbourg-Paris si al Societatii de Filosofie din Poitiers, fiind apreciat de personalitati ca Jean-Louis Vieillard-Baron (fr). Intr-o lucrare a sa, Vieillard-Baron evoca colaborarea indelungata dintre Timisoara si Poitiers, mentionand evenimente care s-au derulat intre anii 1994–2006, multe din ele fiind organizate de Corneliu Mircea, pe carel-l considera „un filosof prin vocatie” (« C'est un philosophe par vocation qui exerce la médecine (...) »). In cadrul acestei colaborari, Corneliu Mircea a fost invitat in 1997 la Universitatea din Poitiers ca profesor invitat.
A publicat lucrari filosofice, majoritatea publicate de editurile Cartea Romaneasca si Paideia:
Cumpana dorului, eseu de debut, 1978,
Inter-comunicare, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1979,
Cartea Fiintei, 1980,
Fiinta si constiinta, 1984, premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Timisoara,
Discurs despre Fiinta, 1987,
Etica tragica (sau despre nebunia colectiva), 1995,
Dialoguri despre Fiinta/Dialogues sur l'Être (volum colectiv), Timisoara: Ed. Amarcord, 1995,
Timp si melancolie, Ed. Hestia, 1997 (volum colectiv),
Despre logos, Ed. Hestia, 1998 (volum colectiv),
Orizontul sacru, Ed. Polirom, 1998 (volum colectiv),
Originarul, 2000,
Facerea: Tratat despre Fiinta, 2001; editia a doua, 2015,
Fiinta si extaz, 2002,
Divinul, 2006,
Facerea: Tratat despre spirit, 2009,
Introducere in onto-teologie, 2013,
Traité de l’Être, 2015 (traducere: Maria Tenchea),
Traité de l’Esprit, 2015 (traducere: Maria Tenchea si Adina Tihu).
Intre 1950-1957 a fost elev al Scolii Elementare nr. 3 din Timisoara, apoi a urmat liceul Constantin Diaconovici Loga. A urmat cursurile Facultatii de Medicina Generala a Institutului de Medicina Timisoara. S-a specializat in psihiatrie si in 1977 a obtinut titlul academic de doctor. Pana in 1972 a lucrat ca medic intern si medic secundar la Clinica de Psihiatrie Timisoara, iar apoi, ca medic specialist la Spitalul de Psihiatrie din Gataia. Din 1990 este medic primar, iar intre 1997–2003 a fost directorul acestui spital.
A fost atras de filosofie, de lucrarile lui Hegel si Platon si a fost influentat de Noica. Intre 1991–1997 a coordonat Atelierul de Metafizica de pe langa Societatea Timisoara. Simultan cu activitatea medicala, intre 1993–1998 a fost cadru didactic asociat la Facultatea de Filosofie a Universitatii de Vest din Timisoara, unde a predat metafizica. In 1997 a obtinut titlul academic de doctor in filosofie. Din 1999 activeaza la Sectia de Teologie a aceleiasi universitati.
Este membru corespondent al Societatii pentru Analiza Sociala si Logoterapie Viena, membru al Societatii Transeuropene Strasbourg-Paris si al Societatii de Filosofie din Poitiers, fiind apreciat de personalitati ca Jean-Louis Vieillard-Baron (fr). Intr-o lucrare a sa, Vieillard-Baron evoca colaborarea indelungata dintre Timisoara si Poitiers, mentionand evenimente care s-au derulat intre anii 1994–2006, multe din ele fiind organizate de Corneliu Mircea, pe carel-l considera „un filosof prin vocatie” (« C'est un philosophe par vocation qui exerce la médecine (...) »). In cadrul acestei colaborari, Corneliu Mircea a fost invitat in 1997 la Universitatea din Poitiers ca profesor invitat.
A publicat lucrari filosofice, majoritatea publicate de editurile Cartea Romaneasca si Paideia:
Cumpana dorului, eseu de debut, 1978,
Inter-comunicare, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1979,
Cartea Fiintei, 1980,
Fiinta si constiinta, 1984, premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Timisoara,
Discurs despre Fiinta, 1987,
Etica tragica (sau despre nebunia colectiva), 1995,
Dialoguri despre Fiinta/Dialogues sur l'Être (volum colectiv), Timisoara: Ed. Amarcord, 1995,
Timp si melancolie, Ed. Hestia, 1997 (volum colectiv),
Despre logos, Ed. Hestia, 1998 (volum colectiv),
Orizontul sacru, Ed. Polirom, 1998 (volum colectiv),
Originarul, 2000,
Facerea: Tratat despre Fiinta, 2001; editia a doua, 2015,
Fiinta si extaz, 2002,
Divinul, 2006,
Facerea: Tratat despre spirit, 2009,
Introducere in onto-teologie, 2013,
Traité de l’Être, 2015 (traducere: Maria Tenchea),
Traité de l’Esprit, 2015 (traducere: Maria Tenchea si Adina Tihu).
Gandul lui Parmenide, formulat in urma cu doua milenii si jumatate, a ramas la fel de provocator si de fertil ca odinioara. La urma urmei, ce inseamna a gandi? A actiona ca spirit, atestandu-mi astfel prezenta care se dezvaluie. Cei doi termeni propusi de gandirea greaca: a fiinta si a gandi se presupun reciproc. Daca fiinta este inscaunata prin gandul ce-o exprima, spiritul (ganditor) isi afirma, prin chiar actul gandirii, prezenta. Rostita de Parmenide, „axioma” mai sus mentionata poate fi constatata de orice fiinta ganditoare, inclusiv de mine insumi, cel ce rationez aici si acum. Dar cine sunt eu? Cine sunt eu, cel ce incerc sa inteleg afirmatia filosofului eleat? Cine sunt eu, cel ce judec acest enunt fundamental? Ce este spiritul? Ce este fiinta? Ce este temeiul a toate si, in orizontul acestei interogatii, cine sunt eu, cel ce il gandesc? O cercetare filosofica temeinica nu poate evita sa raspunda la aceste intrebari. Asa dupa cum meditatia despre tot-ceea-este nu poate ocoli meditatia despre spiritul care gandeste acest tot, in mod reciproc, o analiza profunda a spiritului reflexiv va putea avea loc numai din perspectiva totalitatii (deci a fiintei) care se dezvaluie prin spiritul ganditor. Ca atare, prezentul tratat despre spirit poate inaugura – sau, dimpotriva, poate incheia – discursul despre fiinta-ca-logos propus de alta lucrare2 . Cele doua perspective ale cercetarii se completeaza creator, pentru a se regasi in sinteza aceluiasi intreg. Dorinta ratiunii de a intelege sensul prezentei pure se impleteste cu nevoia sa de a se cunoaste, in aceeasi masura, ca spirit. Asa se face ca, in clipa in care imi pun intrebarea: „ce este fiinta?”, dau glas unei interogatii complementare ce ma framanta la fel de mult: „cine sunt?”. Sunt tentat sa raspund cat mai simplu si mai direct, referindu-ma de obicei la faptura mea fizica (din tesatura careia se incheaga chipul ce pare sa ma reprezinte) ori la statutul meu socioprofesional, in aceasta comunitate, la acest moment istoric. Nu sunt ispitit sa ma intreb despre sensul mai adanc al fiintei mele, cu atat mai putin sa incerc a ma cunoaste din perspectiva metafizica a fiintei ca fiinta (dupa cuvantul lui Aristotel), asa cum o voi face in acest tratat in care cunoasterea de mine insumi nu va mai fi arbitrara. Caci prezenta pe care o reprezint va fi scrutata din orizontul fiintei. Iar notiunile pe care le voi redescoperi pe parcursul acestei cercetari vor trebui sa fie intemeiate logic, prin sine si fata de sine, astfel ca expunerea lor sa se transforme intr-o riguroasa demonstratie si devenire. Voi incerca sa inteleg prin urmare, din orizontul originar si transcendental, ce este de fapt spiritul meu si cum se oglindeste in el esenta principiului originar, asa dupa cum voi incerca sa inteleg ce relatie exista intre realitatea materiala a corpului meu fizic si spiritul reflexiv. Cele doua entitati se confunda oare, se intrepatrund si se conditioneaza reciproc, ori sunt autonome? Cum trebuie inteleasa, in esenta sa, prezenta spirituala: ca o entitate omogena sau mai curand ca un intreg structurat, guvernat de legi specifice? Logos-ul spiritului ganditor – in care se oglindeste logos-ul fiintei – ma va conduce, pas cu pas, dintr-o dimensiune sufleteasca in alta, spre inceputul-fara-de-inceput (al meu si al fiintei, simultan). Din acest motiv, mare parte dintre notiunile psihologiei si fenomenologiei vor trebui reinterpretate, revalorizate si intelese in profunda lor devenire si articulare. Nu pot apoi sa nu dau glas unei tulburatoare intrebari: de ce oare termenul „spirit”, definitoriu pentru fiinta mea individuala, coincide cu termenul prin care Anaxogora a definit principiul originar? Care ar fi relatia dintre spiritul meu ganditor si Spiritul universal? Nu cumva aceasta coincidenta a termenilor are o semnificatie revelatoare pe care doar o cercetare temeinica mi-o va putea pune in evidenta? „Cercetand hotarele sufletului, nu le vei gasi, oricare ar fi calea pe care ai merge; atat de adanc logos are”3 spusese, odinioara, profundul Heraclit. De ce nu as putea afla hotarele sufletului? Sa fie, intr-adevar, spiritul ganditor fara de margini? Dupa cum se vede, campul cercetarii s-a deschis dintr-o data, neasteptat de vast. Sunt nevoit sa-i dau crezare lui Heraclit. Atras de zarea ce se va deschide progresiv, simt inca de pe acum ca ma apropii de un adevar ce nu va intarzia sa isi deconspire misterul, in aventura plina de promisiuni care se anunta.
...
Viziunea naturala (materialist-pozitivista)
Aceasta cale de cunoastere – analitica – este cea mai raspandita si o practica mai toate stiintele pozitive. Toate pornesc de la un obiect concret si finit (pe care eu, aidoma semenilor mei, il cunosc si „natural”, in frusta sa realitate) si pe care il pun in legatura cu o suma de parti componente, situate intr-un „strat” subiacent al realitatii (acolo unde s-ar ascunde „cauza” existentei sale). Si atunci, primul raspuns la intrebarea pe care am pus-o ceva mai inainte pare ca vine de la sine. Cine sunt, asadar? Sunt aceasta fiinta constienta de sine pe care, dorind sa o inteleg, patrund „dedesubt”, acolo unde se afla, asa cum psihologii au descoperit in ultimul secol, o serie de „facultati” definite de parametrii specifici (sensibilitate, perceptie, reprezentare, gandire, atentie, memorie, comunicare, motivatie s.a.m.d.); toate participa la arhitectura fiintei mele psihologice – legata, evident, de corpul organismic care imi apartine. Cu alte cuvinte, dornica de a-mi cunoaste in profunzime sufletul (psihismul), gandirea a cautat sa descopere acele facultati care dezvaluie si descriu in mod concret structura complexa a fiintei spirituale, disociind-o analitic, experimentand, verificand si descoperind o serie de structuri care, printr-o ulterioara compunere, ar fi alcatuit „psihismul”. Acest discurs analitic al psihologiei nu difera prea mult de metoda analitica a celorlalte stiinte pozitive (biologia, anatomia, fiziologia, zoologia, botanica, biochimia, chimia, fizica etc.). Corpul meu, de pilda, este o unitate in care multimea organelor componente functioneaza armonios. Dar ce este organul? Unitatea tesuturilor. Iar acestea? Suma celulelor. Celula? Intregul organitelor. Organitele? Structurile macromoleculare extrem de complexe, integrate intr-un edificiu echilibrat. Dar macromoleculele? Molecule, desigur. Moleculele? Ansambluri atomice. Atomul? Unitatea particulelor elementare: nucleoni si electroni. Nucleonul? Unitatea altor subparticule s.a.m.d., pana la pragul particulelor fundamentale. Cunoasterea pare multumita. Nu a iesit din campul cunoasterii reflexive pozitive.
...
Omul stiintelor exacte studiaza meticulos un singur strat al realitatii pozitive, pe cel in care s-a specializat. Are in vedere ansamblul („tabloul naturii”), dar nu e preocupat de actul cunoasterii sale (si, cu atat mai putin, de problema eventuala a unui reper originar). Iesirea dintr-un orizont si intrarea in cel subiacent este dictata, pe de o parte, de presiunea limitei si a limitarii, pe de alta de constiinta, mereu prezenta, a intregului. Gandul coboara spre ceea ce pare a se afla la inceputul seriei cauzal-temporale, pastrand reperul prezentei permanente (care se conserva prin fiecare nou strat – sau nivel – atins). Entitati care, in existenta curenta, par rupte una de cealalta, odata ce patrund in lumea gandului si sunt puse in relatie, devin prezente prin spiritul cunoscator. S-a crezut ca procesul descompunerii analitice poate dura la infinit si s-a vorbit despre divizibilitatea infinita a materiei, uitandu-se ca tocmai divizibilitatea isi presupune contrariul: indivizibilitatea. Ceea ce pare a se divide „la infinit” nu s-ar putea divide daca nu ar intalni „la capat” indivizibilul. Diviziunea insasi il presupune pe acel ceva statornic care se divide. Atunci cand fizicienii s-au intrebat despre natura magnetismului, au surprins realitatea curentului electric; analiza curentului electric a dezvaluit, ceva mai tarziu, miscarea ordonata a electronilor. Scrutand natura electronilor, au patruns in tinutul particulelor elementare, structura lor corpuscular-ondulatorie si ipoteza unui camp originar reveland, dintr-o data, dimensiunea paradoxala a unui prag ultim de la care cele mai simple particule observate nu se mai divid, ci se creeaza. Aceste particule „dureaza” extrem de putin si sunt in miscare (notiunea insasi de particula devine nesatisfacatoare, pentru ca este mai curand vorba despre energia-pura-ca-miscare). Ce ne spune fenomenul acesta? Gandirea stiintifica pozitiva si-a simtit neputinta, iar Heisenberg, de pilda, unul dintre cei mai prestigiosi fizicieni, si-a indreptat privirile spre filosofie, ideea lui Platon fiind reperul invocat. Diviziunea are un final: sfarsitul insusi sfarseste prin actul generarii, intuind prezenta spirituala pura si eterna.
SINELE PERCEPTIV-PULSIONAL
Atunci cand ma intreb „cine sunt?” ma detasez de cursul comun al simplei vietuiri si imi gandesc prezenta pura, remarcand totodata absenta care se ascunde in adancu-i. Ce anume „absenteaza” (sau ce „lipseste”)? Prezenta-din-afara, straina-si-consubstantiala in acelasi timp mie. De vreme ce sunt si nu sunt (ceea ce mi-e exterior), ma deschid spre alteritatea pe care o voi recepta si prin care voi re-veni la prezenta, avand astfel senzatia concreta si originara. De fapt, eu receptez o multime de senzatii – centrate, toate, de sinele spiritual bazal si de corpul care imi apartine, fiindu-mi strain in aceeasi masura, izvor al informatiilor proprio-si interoceptive. Intrucat sinele bazal e unic – si unificator –, multimea senzatiilor se detaseaza de vanul absentei lor reciproce, devenind, la un alt nivel, forme perceptive. Actul perceptiei reprezinta sinteza (sinestezica) a senzatiilor care se incheaga in formatiuni prototipale determinate. Senzatia devine cu alte cuvinte perceptie formativa, marturisind fata complementara a unitatii subiacente in temeiul careia prezenta (mea) pura percepe corpul si prezenta spirituala a celuilalt. Gratie identificarii perceptive se dezvaluie microgrupul: prezenta pura e confirmata si pusa in evidenta de corpul si de prezenta spirituala a membrilor complementari. Daca sinele perceptiv se manifesta – ca unu – prin instinctul supravietuirii, dominator, posesiv si agresiv, acesta din urma e insotit si „ameliorat” de instinctul speciei si de instinctul sexual. Microgrupul va consfinti, prin comunicarea unificatoare – izvor al cetralizarii si diferentierii – noua unitate „nucleonara”.
...
Viziunea naturala (materialist-pozitivista)
Aceasta cale de cunoastere – analitica – este cea mai raspandita si o practica mai toate stiintele pozitive. Toate pornesc de la un obiect concret si finit (pe care eu, aidoma semenilor mei, il cunosc si „natural”, in frusta sa realitate) si pe care il pun in legatura cu o suma de parti componente, situate intr-un „strat” subiacent al realitatii (acolo unde s-ar ascunde „cauza” existentei sale). Si atunci, primul raspuns la intrebarea pe care am pus-o ceva mai inainte pare ca vine de la sine. Cine sunt, asadar? Sunt aceasta fiinta constienta de sine pe care, dorind sa o inteleg, patrund „dedesubt”, acolo unde se afla, asa cum psihologii au descoperit in ultimul secol, o serie de „facultati” definite de parametrii specifici (sensibilitate, perceptie, reprezentare, gandire, atentie, memorie, comunicare, motivatie s.a.m.d.); toate participa la arhitectura fiintei mele psihologice – legata, evident, de corpul organismic care imi apartine. Cu alte cuvinte, dornica de a-mi cunoaste in profunzime sufletul (psihismul), gandirea a cautat sa descopere acele facultati care dezvaluie si descriu in mod concret structura complexa a fiintei spirituale, disociind-o analitic, experimentand, verificand si descoperind o serie de structuri care, printr-o ulterioara compunere, ar fi alcatuit „psihismul”. Acest discurs analitic al psihologiei nu difera prea mult de metoda analitica a celorlalte stiinte pozitive (biologia, anatomia, fiziologia, zoologia, botanica, biochimia, chimia, fizica etc.). Corpul meu, de pilda, este o unitate in care multimea organelor componente functioneaza armonios. Dar ce este organul? Unitatea tesuturilor. Iar acestea? Suma celulelor. Celula? Intregul organitelor. Organitele? Structurile macromoleculare extrem de complexe, integrate intr-un edificiu echilibrat. Dar macromoleculele? Molecule, desigur. Moleculele? Ansambluri atomice. Atomul? Unitatea particulelor elementare: nucleoni si electroni. Nucleonul? Unitatea altor subparticule s.a.m.d., pana la pragul particulelor fundamentale. Cunoasterea pare multumita. Nu a iesit din campul cunoasterii reflexive pozitive.
...
Omul stiintelor exacte studiaza meticulos un singur strat al realitatii pozitive, pe cel in care s-a specializat. Are in vedere ansamblul („tabloul naturii”), dar nu e preocupat de actul cunoasterii sale (si, cu atat mai putin, de problema eventuala a unui reper originar). Iesirea dintr-un orizont si intrarea in cel subiacent este dictata, pe de o parte, de presiunea limitei si a limitarii, pe de alta de constiinta, mereu prezenta, a intregului. Gandul coboara spre ceea ce pare a se afla la inceputul seriei cauzal-temporale, pastrand reperul prezentei permanente (care se conserva prin fiecare nou strat – sau nivel – atins). Entitati care, in existenta curenta, par rupte una de cealalta, odata ce patrund in lumea gandului si sunt puse in relatie, devin prezente prin spiritul cunoscator. S-a crezut ca procesul descompunerii analitice poate dura la infinit si s-a vorbit despre divizibilitatea infinita a materiei, uitandu-se ca tocmai divizibilitatea isi presupune contrariul: indivizibilitatea. Ceea ce pare a se divide „la infinit” nu s-ar putea divide daca nu ar intalni „la capat” indivizibilul. Diviziunea insasi il presupune pe acel ceva statornic care se divide. Atunci cand fizicienii s-au intrebat despre natura magnetismului, au surprins realitatea curentului electric; analiza curentului electric a dezvaluit, ceva mai tarziu, miscarea ordonata a electronilor. Scrutand natura electronilor, au patruns in tinutul particulelor elementare, structura lor corpuscular-ondulatorie si ipoteza unui camp originar reveland, dintr-o data, dimensiunea paradoxala a unui prag ultim de la care cele mai simple particule observate nu se mai divid, ci se creeaza. Aceste particule „dureaza” extrem de putin si sunt in miscare (notiunea insasi de particula devine nesatisfacatoare, pentru ca este mai curand vorba despre energia-pura-ca-miscare). Ce ne spune fenomenul acesta? Gandirea stiintifica pozitiva si-a simtit neputinta, iar Heisenberg, de pilda, unul dintre cei mai prestigiosi fizicieni, si-a indreptat privirile spre filosofie, ideea lui Platon fiind reperul invocat. Diviziunea are un final: sfarsitul insusi sfarseste prin actul generarii, intuind prezenta spirituala pura si eterna.
SINELE PERCEPTIV-PULSIONAL
Atunci cand ma intreb „cine sunt?” ma detasez de cursul comun al simplei vietuiri si imi gandesc prezenta pura, remarcand totodata absenta care se ascunde in adancu-i. Ce anume „absenteaza” (sau ce „lipseste”)? Prezenta-din-afara, straina-si-consubstantiala in acelasi timp mie. De vreme ce sunt si nu sunt (ceea ce mi-e exterior), ma deschid spre alteritatea pe care o voi recepta si prin care voi re-veni la prezenta, avand astfel senzatia concreta si originara. De fapt, eu receptez o multime de senzatii – centrate, toate, de sinele spiritual bazal si de corpul care imi apartine, fiindu-mi strain in aceeasi masura, izvor al informatiilor proprio-si interoceptive. Intrucat sinele bazal e unic – si unificator –, multimea senzatiilor se detaseaza de vanul absentei lor reciproce, devenind, la un alt nivel, forme perceptive. Actul perceptiei reprezinta sinteza (sinestezica) a senzatiilor care se incheaga in formatiuni prototipale determinate. Senzatia devine cu alte cuvinte perceptie formativa, marturisind fata complementara a unitatii subiacente in temeiul careia prezenta (mea) pura percepe corpul si prezenta spirituala a celuilalt. Gratie identificarii perceptive se dezvaluie microgrupul: prezenta pura e confirmata si pusa in evidenta de corpul si de prezenta spirituala a membrilor complementari. Daca sinele perceptiv se manifesta – ca unu – prin instinctul supravietuirii, dominator, posesiv si agresiv, acesta din urma e insotit si „ameliorat” de instinctul speciei si de instinctul sexual. Microgrupul va consfinti, prin comunicarea unificatoare – izvor al cetralizarii si diferentierii – noua unitate „nucleonara”.
Daca doresti sa iti exprimi parerea despre acest produs poti adauga un review.
Scrie un review
Produse similare
Critica ratiunii pure - Immanuel Kant
Filosofia comunicarii - Constantin Stroe
Paideuma. Schita a unei filosofii a culturii - Leo Frobenius
Despre fericire - Blaise Pascal
Incercare de metafizica eshatologica - Nikolai Berdiaev
De la musuroi la Everest. Ratiune si magie
Limbajul predicii religioase crestine
Suport clienti Luni - Vineri intre 8.00 - 16.00
0745 200 718 0745 200 357 comenzi@editurauniversitara.ro