Propuneri manuscrise: info@editurauniversitara.ro: 0745 204 115
Urmarire comenzi Persoane fizice / Vanzari: 0745 200 718 / 0745 200 357 / Comenzi Persoane juridice: 0721 722 783
RO 
Engleza
Noua cetate a lui Dumnezeu. Volumul I. Calea sau cum justifica filosofia istorieisocietatea natiunilor si ideologia sa: neo-crestinismul - Dumitru Draghicescu
![Noua cetate a lui Dumnezeu. Volumul I. Calea sau cum justifica filosofia istorieisocietatea natiunilor si ideologia sa: neo-crestinismul - Dumitru Draghicescu [1]](https://gomagcdn.ro/domains/editurauniversitara.ro/files/product/original/noua-cetate-a-lui-dumnezeu-volumul-i-calea-sau-cum-justifica-filosofia-istorieisocietatea-natiunilor-si-ideologia-sa-neo-crestinismul-dumitru-draghice-667358.jpg "Noua cetate a lui Dumnezeu. Volumul I. Calea sau cum justifica filosofia istorieisocietatea natiunilor si ideologia sa: neo-crestinismul - Dumitru Draghicescu [1]")
Editura: Paideia
Autor: Dumitru Draghicescu
Pagini: 704
Anul publicării: 2015
ISBN: 978-606-748-085-6
Cod Produs:
9786067480856
Ai nevoie de ajutor?
0745 200 718
/
0745 200 357
- Descriere
- Download (1)
- Autori
- Cuvant inainte
- Review-uri (0)
Urmarind traseul evolutiv al omului, migratiile acestui spre extremele doctrinelor cunoasterii si dezvoltarea gandirii sceptice ce a marcat, cu precadere, spatiul european, din ultimele secole, multi ganditori au semnalat colapsul sferei religoase. Aceste timpuri au fost capabile sau nu sa dea o religie umanitatii? Rudolph Eucken, de exemplu, intreba daca „Mai putem noi inca sa fim crestini?”
„Liberat de Dumnezeu si de dogme, omul se libera progresiv de toate restrictiile morale, de toate obligatiile de fraternitate, de justitie si caritate. Egoismul, setea de placere materiala, senzuala, nu mai cunoscura opreliste. Acolo unde Dumnezeu si prescriptiile sale fusesera gasite deja insuficiente, nu ratiunea era cea care-l putea retine”.
„Pentru omul pe care nu-l conduce nicio doctrina religioasa, pentru omul care a putut sufoca in el aspiratiile la o viata transcendenta, viata terestra nu are nicio ratiune de a fi in afara de ea insasi si nu are, in ea insasi, nicio valoare. Ea nu este decat un fenomen natural. Un singur scop: placerea; evitarea durerilor si cautarea posesiunilor”.
Analizand urmarile Razboiului Mondial si nevoia omului de a se lepada de credinta si de a-si dobandi pe deplin autonomia, in afara unei instante superioare, de ordin moral, Dumitru Draghicescu prezinta in acest volum pericolele noi lumii, noilor forme sociale si credinte ce vor cuprinde umanitatea si contextul care a premers acestor fapte, daca acestea isi vor renega substratul religios.
„Cu ratiunea noastra si stiinta noastra, daca religia nu ne orienteaza, noi suntem haraziti neantului. Trebuie ca ratiunea si stiinta sa ne dea o religie in locul acesteia pe care ele ne-au alungat-o. Este posibil? Cele mai eminente spirite contemporane nu se indoiesc. S-au multiplicat indicatiile si tatonarile. Prezenta carte ar vrea sa aduca clarificari si precizari in aceasta chestiune. Dar pentru un atare scop ar trebui sa cautam in istorie situatii analoge. Analogia perioadei greco-romane cu a noastra nu a scapat niciunui ganditor cu adevarat liber, adica liber chiar de ceea ce s-a numit pana in prezent gandirea celor liber-cugetatori: de aici trebuie sa pornim”.
„Liberat de Dumnezeu si de dogme, omul se libera progresiv de toate restrictiile morale, de toate obligatiile de fraternitate, de justitie si caritate. Egoismul, setea de placere materiala, senzuala, nu mai cunoscura opreliste. Acolo unde Dumnezeu si prescriptiile sale fusesera gasite deja insuficiente, nu ratiunea era cea care-l putea retine”.
„Pentru omul pe care nu-l conduce nicio doctrina religioasa, pentru omul care a putut sufoca in el aspiratiile la o viata transcendenta, viata terestra nu are nicio ratiune de a fi in afara de ea insasi si nu are, in ea insasi, nicio valoare. Ea nu este decat un fenomen natural. Un singur scop: placerea; evitarea durerilor si cautarea posesiunilor”.
Analizand urmarile Razboiului Mondial si nevoia omului de a se lepada de credinta si de a-si dobandi pe deplin autonomia, in afara unei instante superioare, de ordin moral, Dumitru Draghicescu prezinta in acest volum pericolele noi lumii, noilor forme sociale si credinte ce vor cuprinde umanitatea si contextul care a premers acestor fapte, daca acestea isi vor renega substratul religios.
„Cu ratiunea noastra si stiinta noastra, daca religia nu ne orienteaza, noi suntem haraziti neantului. Trebuie ca ratiunea si stiinta sa ne dea o religie in locul acesteia pe care ele ne-au alungat-o. Este posibil? Cele mai eminente spirite contemporane nu se indoiesc. S-au multiplicat indicatiile si tatonarile. Prezenta carte ar vrea sa aduca clarificari si precizari in aceasta chestiune. Dar pentru un atare scop ar trebui sa cautam in istorie situatii analoge. Analogia perioadei greco-romane cu a noastra nu a scapat niciunui ganditor cu adevarat liber, adica liber chiar de ceea ce s-a numit pana in prezent gandirea celor liber-cugetatori: de aici trebuie sa pornim”.
-
Noua cetate a lui Dumnezeu. Volumul I. Calea sau cum justifica filosofia istorieisocietatea natiunilor si ideologia sa: neo-crestinismul - Dumitru Draghicescu
Descarca
Dumitru Draghicescu (n. 4 mai 1875, comuna Zavoieni, judetul Valcea - d. 14 septembrie 1945) a fost un diplomat, filosof, politician si sociolog roman. A fost membru al grupului de recunoastere a drepturilor romanilor de a avea un stat national in granitele lor etnice la „Congresul nationalitatilor”, tinut la Roma intre 9 – 12 aprilie 1918.
Dupa absolvirea scolii primare, Dumitru Draghicescu s-a inscris la Liceul Carol din Craiova, unde a avut privilegiul de a avea o pleiada remarcabile de profesori, printre care se impunea cel de matematici, Constantinescu (Daoa), si care nu era nimeni altul decat tatal viitorului savant Gogu Constantinescu. Acest mare pedagog, – asa cum scria in anul 1940 sociologul de mai tarziu, Dumitru Draghicescu – a exercitat o influenta decisiva in stimularea interesului sau pentru stiintele socio-umane ale viitorului mare sociolog si i-a format spiritul realist in cercetarea fenomenelor sociale si a relatiilor omenesti.
In ianuarie 1901, dupa trecerea examenului de licenta cu subiectul Influenta lui Kant asupra lui August Comte, a plecat la Sorbona, in vederea obtinerii titlului de doctor in sociologie. Atat la École des Hautes Études Morales et Sociales, cat si la Collége de France a avut privilegiul sa audieze cursurile unor profesori de incontestabila valoare stiintifica, precum Emile Durkheim, Gabriel Tarde, Henri Bergson, Théodule Armand Ribot.
In 1904, la 17 mai, isi sustine teza de doctorat sub conducerea lui Emile Durkheim, fiind primul roman titrat la Paris in sociologie. Teza de doctorat este intitulata Du rôle de l'individu dans le déterminisme social.
Intre 1916 – 1918 s-a aflat la Paris, pentru a promova interesele Romaniei in occident si pentru a convinge strainatatea de dreptul inalienabil al poporului roman la unitate nationala deplina.
La Paris, impreuna cu Traian Vuia, a initiat publicarea de lucrari istorice si etnografice, precum si a unor articole in presa franceza, pentru a se reliefa politica de deznationalizare a autoritatilor tariste si ungare fata de popoarele aflate sub dominatia lor. In acest scop, Draghicescu a scris trei brosuri: La Transylvanie (Paris, 1918), La Bessarabie (Paris, 1918) si Les roumains de Hongrie (Paris, 1918), in care autorul argumenteaza caracterul romanesc al acestor provincii cotropite si supuse maghiarizarii, respectiv rusificarii. Draghicescu evidentiaza falsurile propagandei contelui Appónyi, referitoare la asa-zisa „solutionare a problemei nationale prin trecerea timpului.” In acelasi timp, Traian Vuia a elaborat scrierea „La Bukovine et Le Banat.”
Dupa ce si-a sustinut examenul de bacalaureat, s-a inscris ca audient la Facultatea de Drept din Bucuresti, dar a frecventat simultan si cursurile de la Filosofie, de care a ramas apoi atasat pana la sfarsit. A audiat cursurile lui Titu Maiorescu, C. Dumitrescu-Iasi, C. Radulescu-Motru s.a.
Cartea lui Dumitru Draghicescu „Din psihologia poporului roman” constituie o monografie asupra sufletului national roman.
La 14 septembrie 1945 Dumitru Draghicescu s-a sinucis, lasand in urma o valoroasa opera scrisa, dar si manuscrisul unei trilogii, din care au aparut primele doua volume in limba franceza si care, de fapt, sunt necunoscute publicului romanesc.
Dupa absolvirea scolii primare, Dumitru Draghicescu s-a inscris la Liceul Carol din Craiova, unde a avut privilegiul de a avea o pleiada remarcabile de profesori, printre care se impunea cel de matematici, Constantinescu (Daoa), si care nu era nimeni altul decat tatal viitorului savant Gogu Constantinescu. Acest mare pedagog, – asa cum scria in anul 1940 sociologul de mai tarziu, Dumitru Draghicescu – a exercitat o influenta decisiva in stimularea interesului sau pentru stiintele socio-umane ale viitorului mare sociolog si i-a format spiritul realist in cercetarea fenomenelor sociale si a relatiilor omenesti.
In ianuarie 1901, dupa trecerea examenului de licenta cu subiectul Influenta lui Kant asupra lui August Comte, a plecat la Sorbona, in vederea obtinerii titlului de doctor in sociologie. Atat la École des Hautes Études Morales et Sociales, cat si la Collége de France a avut privilegiul sa audieze cursurile unor profesori de incontestabila valoare stiintifica, precum Emile Durkheim, Gabriel Tarde, Henri Bergson, Théodule Armand Ribot.
In 1904, la 17 mai, isi sustine teza de doctorat sub conducerea lui Emile Durkheim, fiind primul roman titrat la Paris in sociologie. Teza de doctorat este intitulata Du rôle de l'individu dans le déterminisme social.
Intre 1916 – 1918 s-a aflat la Paris, pentru a promova interesele Romaniei in occident si pentru a convinge strainatatea de dreptul inalienabil al poporului roman la unitate nationala deplina.
La Paris, impreuna cu Traian Vuia, a initiat publicarea de lucrari istorice si etnografice, precum si a unor articole in presa franceza, pentru a se reliefa politica de deznationalizare a autoritatilor tariste si ungare fata de popoarele aflate sub dominatia lor. In acest scop, Draghicescu a scris trei brosuri: La Transylvanie (Paris, 1918), La Bessarabie (Paris, 1918) si Les roumains de Hongrie (Paris, 1918), in care autorul argumenteaza caracterul romanesc al acestor provincii cotropite si supuse maghiarizarii, respectiv rusificarii. Draghicescu evidentiaza falsurile propagandei contelui Appónyi, referitoare la asa-zisa „solutionare a problemei nationale prin trecerea timpului.” In acelasi timp, Traian Vuia a elaborat scrierea „La Bukovine et Le Banat.”
Dupa ce si-a sustinut examenul de bacalaureat, s-a inscris ca audient la Facultatea de Drept din Bucuresti, dar a frecventat simultan si cursurile de la Filosofie, de care a ramas apoi atasat pana la sfarsit. A audiat cursurile lui Titu Maiorescu, C. Dumitrescu-Iasi, C. Radulescu-Motru s.a.
Cartea lui Dumitru Draghicescu „Din psihologia poporului roman” constituie o monografie asupra sufletului national roman.
La 14 septembrie 1945 Dumitru Draghicescu s-a sinucis, lasand in urma o valoroasa opera scrisa, dar si manuscrisul unei trilogii, din care au aparut primele doua volume in limba franceza si care, de fapt, sunt necunoscute publicului romanesc.
Biblia nu este considerata drept o colectie de afirmatii obiective – din perspectiva teologie crestine liberale, ci drept o antologie care documenteaza credintele si emotiile autorilor sai cu privire la Dumnezeu in momentul scrierii intr-un context istoric sau cultural. Deci, teologii liberali crestini nu pretind ca descopera propozitii adevarate, ci creeaza modele religioase si concepte care reflecta contexte de clasa, de gen, sociale si politice din care izvorasc acele propozitii. Crestinismul liberal priveste Biblia drept o colectie de naratiuni care explica sau simbolizeaza esenta si semnificatia intelegerii crestine. Prin urmare, majoritatea teologilor liberali nu privesc Biblia drept lipsita de greseli, ci cred ca scriptura a fost inspirata in acelasi mod in care spunem ca un poem a fost inspirat poetului si transmis de el.
Crestinismul liberal era inca greu de distins de liberalismul politic in ultima parte a secolului al XIX-lea. Astfel, un episcop irlandez a fost trimis in Quebec de autoritatea papala in anii 1870 pentru a le separa pe cele doua..
In secolul al XIX-lea crestini care se identificau drept liberali au cautat sa ridice invataturile umaniste ale lui Iisus la nivel de standard al civilizatiei mondiale eliberate de traditiile bisericesti si urmele credintei „pagane” in supranatural. Drept rezultat, crestinii liberali minimalizau evenimentele miraculoase asociate cu viata lui Iisus fata de invataturile sale. Efortul de a indeparta elementele superstitioase din credinta crestina dateaza de la reformatorii intelectuali crestini ai Renasterii, precum Erasmus (care a compilat primul Nou Testament Grec modern) spre sfarsitul secolului al XV-lea pana la mijlocul secolului al XVI-lea, urmate ulterior de religia naturala a deistilor, care dezaprobau religiile revelate si ideea de interventie a Creatorului in creatie, in secolele XVII-XVIII. Dezbaterea cu privire la faptul daca credinta in miracole era o simpla superstitie sau era esentiala pentru a accepta divinitatea lui Hristos a produs o criza in bisericile din secolul al XIX-lea, in care au fost cautate compromise teologice.
Incercarile de a explica miracolele in mod stiintific sau rational erau batjocorite chiar la tranzitia dintre secolele XIX si XX.
Teologii liberali crestini s-au indepartat de intelesurile istorice ale Bibliei si crestinismului. Criticul biblic si fondatorul miscarii de arheologie biblica William Foxwell Albright, de la Universitatea Johns Hopkins, a debutat drept critic istoric radical al Bibliei, dar munca sa in arheologia biblica din Tara Sfanta din anii 1920 si 1930 l-a convins ca „aceste lucruri s-au intamplat intr-adevar”.
Desi Albright se descria drept „umanist crestin” (termen folosit de savantii Renasterii ca Erasmus din Rotterdam) faptul ca el a aparat autenticitatea traditiilor istorice ale Vechiului Testament, in special cu privire la cucerirea Canaanului din Cartea lui Iosua, i-a condus mai tarziu pe cercetatorii liberali sa-l demaste drept „cripto-fundamentalist”, atat de ostila devenise teologia liberala cu privire la ideea ca povestirile istorice din Biblie ar putea fi autentice. Albright a lasat in urma o mostenire de cercetare istorica critica si informata, sustinuta de cadre de profesori si cercetatori bine educati si bine plasati atat in SUA cat si in Israel. Acesti cercetatori au respins polemica anti-autenticitate istorica a Bibliei a teologiei liberale.
Intr-adevar, crestinii liberali contemporani continua sa nege interpretarile de autenticitate istorica a Bibliei. Multi dintre ei prefera sa interpreteze miracolele lui Iisus drept metafore narative care redau puterea lui Dumnezeu. Nu toti teologii cu inclinatii liberale resping posibilitatea miracolelor, dar multi dintre ei resping polemica iscata din afirmarea sau negarea acestei posibilitati.
Razboiul mondial ne-a aparut, noua, ca si altora multi, ca un colaps al unei lumi intregi, marcand prabusirea unei mari epoci a umanitatii si inceputul alteia. Ea marcheaza, in opinia noastra, sfarsitul cetatilor nationale si al solidaritatii umane, redusa la planul natiunii, si ea deschide era unei solidaritati mult mai vaste, pe planul umanitatii, in sfarsit unificata, intr-un sort de super-Stat, caruia Societatea Natiunilor nu-i este decat o schita inca timida si vaga, dar ea este un inceput. Este adevarat ca razboiul mondial este totodata colapsul unei lumi in disolutie morala si ca el este produsul egoismelor si ambitiilor exagerate care se ciocnesc. Papa Benoit XV il va interpreta aproape n aceiasi termeni de care s-a servit Sfantul Augustin pentru luarea Romei de catre Alaric. Cetatea nationala este asadar cetatea trecutului. Cetatea viitorului va fi cetatea integrala a umanitatii, pana aici fragmentata, care va reusi – gratie ororilor ce se intrevad pentru viitor prin cele ale ultimului razboi – sa se constituie intr-un organism universal. Acesta va fi, invers formei nationale a prezentului si a trecutului, ceea ce este, pentru Sfantul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, in raport cu cetatea terestra care fu in ochii sai Imperiul Roman. Noua cetate a lui Dumnezeu, asa cum o vedem noi, va fi cetatea pacii prin justitie intre indivizi, clase, natiuni si prin iubire de Dumnezeu, adica interesul general al umanitatii va domina iubirea de sine in forma sa tripla: individuala, de clasa si de natiune.
Crestinismul liberal era inca greu de distins de liberalismul politic in ultima parte a secolului al XIX-lea. Astfel, un episcop irlandez a fost trimis in Quebec de autoritatea papala in anii 1870 pentru a le separa pe cele doua..
In secolul al XIX-lea crestini care se identificau drept liberali au cautat sa ridice invataturile umaniste ale lui Iisus la nivel de standard al civilizatiei mondiale eliberate de traditiile bisericesti si urmele credintei „pagane” in supranatural. Drept rezultat, crestinii liberali minimalizau evenimentele miraculoase asociate cu viata lui Iisus fata de invataturile sale. Efortul de a indeparta elementele superstitioase din credinta crestina dateaza de la reformatorii intelectuali crestini ai Renasterii, precum Erasmus (care a compilat primul Nou Testament Grec modern) spre sfarsitul secolului al XV-lea pana la mijlocul secolului al XVI-lea, urmate ulterior de religia naturala a deistilor, care dezaprobau religiile revelate si ideea de interventie a Creatorului in creatie, in secolele XVII-XVIII. Dezbaterea cu privire la faptul daca credinta in miracole era o simpla superstitie sau era esentiala pentru a accepta divinitatea lui Hristos a produs o criza in bisericile din secolul al XIX-lea, in care au fost cautate compromise teologice.
Incercarile de a explica miracolele in mod stiintific sau rational erau batjocorite chiar la tranzitia dintre secolele XIX si XX.
Teologii liberali crestini s-au indepartat de intelesurile istorice ale Bibliei si crestinismului. Criticul biblic si fondatorul miscarii de arheologie biblica William Foxwell Albright, de la Universitatea Johns Hopkins, a debutat drept critic istoric radical al Bibliei, dar munca sa in arheologia biblica din Tara Sfanta din anii 1920 si 1930 l-a convins ca „aceste lucruri s-au intamplat intr-adevar”.
Desi Albright se descria drept „umanist crestin” (termen folosit de savantii Renasterii ca Erasmus din Rotterdam) faptul ca el a aparat autenticitatea traditiilor istorice ale Vechiului Testament, in special cu privire la cucerirea Canaanului din Cartea lui Iosua, i-a condus mai tarziu pe cercetatorii liberali sa-l demaste drept „cripto-fundamentalist”, atat de ostila devenise teologia liberala cu privire la ideea ca povestirile istorice din Biblie ar putea fi autentice. Albright a lasat in urma o mostenire de cercetare istorica critica si informata, sustinuta de cadre de profesori si cercetatori bine educati si bine plasati atat in SUA cat si in Israel. Acesti cercetatori au respins polemica anti-autenticitate istorica a Bibliei a teologiei liberale.
Intr-adevar, crestinii liberali contemporani continua sa nege interpretarile de autenticitate istorica a Bibliei. Multi dintre ei prefera sa interpreteze miracolele lui Iisus drept metafore narative care redau puterea lui Dumnezeu. Nu toti teologii cu inclinatii liberale resping posibilitatea miracolelor, dar multi dintre ei resping polemica iscata din afirmarea sau negarea acestei posibilitati.
Razboiul mondial ne-a aparut, noua, ca si altora multi, ca un colaps al unei lumi intregi, marcand prabusirea unei mari epoci a umanitatii si inceputul alteia. Ea marcheaza, in opinia noastra, sfarsitul cetatilor nationale si al solidaritatii umane, redusa la planul natiunii, si ea deschide era unei solidaritati mult mai vaste, pe planul umanitatii, in sfarsit unificata, intr-un sort de super-Stat, caruia Societatea Natiunilor nu-i este decat o schita inca timida si vaga, dar ea este un inceput. Este adevarat ca razboiul mondial este totodata colapsul unei lumi in disolutie morala si ca el este produsul egoismelor si ambitiilor exagerate care se ciocnesc. Papa Benoit XV il va interpreta aproape n aceiasi termeni de care s-a servit Sfantul Augustin pentru luarea Romei de catre Alaric. Cetatea nationala este asadar cetatea trecutului. Cetatea viitorului va fi cetatea integrala a umanitatii, pana aici fragmentata, care va reusi – gratie ororilor ce se intrevad pentru viitor prin cele ale ultimului razboi – sa se constituie intr-un organism universal. Acesta va fi, invers formei nationale a prezentului si a trecutului, ceea ce este, pentru Sfantul Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, in raport cu cetatea terestra care fu in ochii sai Imperiul Roman. Noua cetate a lui Dumnezeu, asa cum o vedem noi, va fi cetatea pacii prin justitie intre indivizi, clase, natiuni si prin iubire de Dumnezeu, adica interesul general al umanitatii va domina iubirea de sine in forma sa tripla: individuala, de clasa si de natiune.
Daca doresti sa iti exprimi parerea despre acest produs poti adauga un review.
Scrie un review
Produse similare
Critica ratiunii pure - Immanuel Kant
Filosofia comunicarii - Constantin Stroe
Paideuma. Schita a unei filosofii a culturii - Leo Frobenius
Despre fericire - Blaise Pascal
Incercare de metafizica eshatologica - Nikolai Berdiaev
De la musuroi la Everest. Ratiune si magie
Limbajul predicii religioase crestine
Suport clienti Luni - Vineri intre 8.00 - 16.00
0745 200 718 0745 200 357 comenzi@editurauniversitara.ro