Studiul de caz are un trecut glorios in invatamantul medical si un viitor nesigur, fiind estompat pe nedrept de aglomerarile de cazuri ce compun metaanaliza, in virtutea unei pozitionari superioare in atat de des evocata piramida a evidence based medicine.
Psihiatria se inscrie in aceasta tendinta. De la clasicele studii de caz ale lui Freud (Dora, micul Hans, Rattenman, Wolfsmann, Presedintele Schreber) la Casebook-ul DSM IV TR regasim o tipologie descriptiva oarecum transnosografica si fie si numai din acest motiv cu valoare perena, indeosebi prin framantarea plamadei semiologice a cazurilor.
Intr-un mod cu totul nemeritat, psihiatrii sporesc constant randurile nefericitilor lumii intelectuale. Destinul de cenusareasa al profesiunii lor se reflecta zi de zi si an de an asupra propriei lor vieti, asupra propriului lor destin. Poate ca una dintre sursele acestei nefericiri o reprezinta dificultatea speciala a definirii notiunilor cu care opereaza, dificultate speculata cu malitiozitate de “adversari”. Printre alte particularitati ale domeniului exista si aceea a adversitatii: vezi fenomenul marcat de accente filosofice si ideologice al anti-psihiatriei.
Daca asemanam psihiatria cu o tara necunoscuta, atunci semiologia ar trebui sa fie limba acestei tari, o limba straina ce trebuie invatata daca vrem sa intelegem cam ce se intampla intr-o asemenea tara. Intreprindere anevoioasa, nu in ultimul rand pentru ca, trebuie sa o recunoastem, limbajul psihiatric are o serie de incongruente, de inconsecvente si chiar de inadvertente.
Piatra unghiulara a oricarui caz este examenul psihiatric. Examen psihiatric inseamna, in esenta, dialog intre medic si pacient. Acest dialog (mai liber sau mai strans), intr-o perspectiva semiotica, ramane, in fapt, o vehiculare a informatiei de la un emitator (pacientul) la un receptor (psihiatrul). Particularitatea acestei interrelatii o constituie fluiditatea vehiculului purtator al informatiei, cuvantul. Dificultatea acestei interrelatii consta in faptul ca presupune cel putin 3 operatiuni de codificare / decodificare:
1. codificarea primara: ceea ce simte pacientul in ceea ce spune, cu alte cuvinte, transformarea unei anumite trairi intr-o comunicare verbala, adica intr-o propozitie;
2. decodificarea de catre psihiatru a acestei comunicari, adica traducerea propozitiei din limbajul pacientului in limbajul psihiatrului;
3. codificarea secundara: transformarea propozitiei intr-o notiune semiologica.
Vom observa ca 66% din acest efort apartine psihiatrului. E drept ca el poate spori efortul pacientului prin intrebari dirijate, prin reveniri, adica prin feed-back-uri. Pentru a ramane intr-o terminologie wieneriana, vom remarca faptul ca operatiunea de codificare primara presupune un mecanism preponderent intuitiv, de tip black-box (gandire “dionysiaca”, gandire de “emisfera dreapta”), in timp ce operatiunea de codificare secundara presupune un mecanism analitic, de tip white-box (gandire “apollinica”, gandire de “emisfera stanga”).
In timpul interviului clinic o tanara pacienta ne spune: “Sufletul meu e in toate lucrurile din jur”. In procesul de codificare secundara, psihiatrul trebuie sa identifice varianta optima de discriminare intre diversele semnificatii ale acestei propozitii: marker de productivitate noetica sau / si perceptuala? depersonalizare - derealizare? Sau, pur si simplu, limbaj metaforic? Doi factori vor influenta decizia sa: un factor prospectiv, analitic, in care intrebarile dirijate, disecante, “de revenire” (feed-back) sunt esentiale; si un factor retrospectiv, sintetic, superpozabil practic notiunii de “context clinic”.
Fiecare operatiune de codificare / decodificare este grevata de un anumit risc de eroare. Acest risc este greu evaluabil. Credem ca este necesar sa mai subliniem un aspect. Am aratat mai sus importanta unei atitudini active a psihiatrului (prin intrebari dirijate) in timpul interviului clinic. Din pacate, exista si aici un risc de eroare, specific psihiatriei. Este probabil ca prin insasi aceasta interventie activa psihiatrul sa produca “artefacte”, sa denatureze exprimarea trairilor pacientului sau. Am putea vorbi aici despre un anumit corespondent psihiatric al principului de nedeterminare al lui Heisenberg, probabil mai accentuat in varianta psihometrica a diagnosticului.
Am putea complica aceasta discutie evocand situatia, nu chiar rara, a examenului clinic efectuat, intr-o succesiune temporala oarecare, de doi psihiatri. Operatiunile de codificare secundara suporta o amplificare a riscului de eroare (in cazul in care este importanta coroborarea celor doua interviuri), iar masura acestui risc poate fi data de ceea ce s-a numit fidelitate intre evaluatori (inter raters), parametru structural al oricarui test, ca si sensibilitatea sau specificitatea.
Dar nu pentru a complica lucrurile am evocat aceasta situatie. Orice operatiune de codificare / decodificare este asimilabila, in cele din urma, unui efort de traducere.
In lucrarea de fata efortul principal apartine autorilor.
Simona Trifu este medic primar psihiatru, conferentiar universitar la Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei, Universitatea Bucuresti (unde preda cursuri de Psihopatologie si Psihiatrie la studenti si masteranzi), doctor in psihologie, doctor in medicina, membru direct IPA (International Psychoanalytical Association), psiholog clinician principal (supervizor acreditat CoPsi) si psihoterapeut principal in psihoterapie psihanalitica de copii si adolescenti (supervizor acreditat CoPsi).
Camelia Petcu este Medic Sef de Sectie la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alex. Obregia”, doctor in Stiinte Medicale , asistent universitar la Catedra de Psihiatrie a UMF „Carol Davila”, psihanalist in cadrul SRP (Societatea Romana de Psihanaliza), membru direct IPA (International Psychoanalytical Association) si psihoterapeut independent in psihoterapie psihanalitica (in cadrul ARPP – Asociatia Romana de Psihoterapie Psihanalitica si FROPP – Fundatia Romano-Olandeza de Psihoterapie Psihanalitica).
Lucrarea "Cazuri clinice de psihiatrie. Explicatii psihodinamice si psihologice complexe" are doua parti: Studii de caz dintr-o perspectiva psihoterapeutica si Studii de caz dintr-o perspectiva psihiatrica. Aceste abordari sunt precedate de un capitol consacrat tulburarii psihice traite sau observate de copii, capitol pe cat de original pe atat de tulburator.
Am fi nedrepti daca nu am aprecia cum se cuvine colectivul de studenti in psihologie si in medicina, precum si medicii rezidenti care au contribuit la realizarea cartii. Ofranda lor este, spre disperarea unora dintre confratii mei ce vor citi prefata, irepetabila! Pentru ca, in esenta, este vorba despre tineretea lor aducatoare de curaj, de entuziasm, de o anumita ingenuitate, dar si de viziune. Nu stiu de ce ma bantuie Esenin: ,,Nu regret, nu ma jelesc, nu strig / Toate trec ca floarea spulberata / Vestejit de-al toamnei mele frig / Nu voi mai fi tanar niciodata.”...
Unul dintre meritele fundamentale ale cartii este acela ca se citeste usor, ca un roman (bun), ca imbie la o noua lectura.
,, Carte frumoasa, cinste cui te-a scris ! ”
Conf. dr. Radu Mihailescu
Bucuresti, 5 decembrie 2010