Fiecare memorie are sunetele ei... iar trecutul este memorie. Nu vom scapa de agonia din tot ce este acest timp care ne apartine, daca nu vom invata ritmicitatea iertarii prin prezentul care suntem!
Aceasta carte isi propune o analiza, printre alte analize, a fenomenului demistificarii, a mitului obligat sa il poarte in coordonatele sale. Un fenomen amplu care merita studiat comparativ cu celelalte tentative si reusite occidentale pentru a fi inteles, pentru a fi anulate controversele menite sa induca in eroare memoria si realitatea unei natiuni. De vreo douazeci si ceva de ani ‑ din cauza unui decalaj cultural dintre Romania si Occident (decalaj vizibil dupa 1989 consecinta a acelui regim comunist si a tot ce i‑a succedat) exista o influenta a unei mode, a unui apel al asa‑zisilor intelectuali, experti autodeclarati sustinuti de propriile echipe sau grupuri de interese oculte. Atat de priceputi in a anula in mentalul colectiv tot ceea ce ar putea fi elementul sau coagulant. O denigrare a stiintei, a rationalitatii, a filosofiei, a cinematografiei, a culturii, a mediului nostru creator de fond cultural autentic romanesc ‑ aceasta unicitate identitar romaneasca prin traditie, prin sincronism, prin raportul sau cu lumea pe care a creat-o, pe care o creeaza intr-un plan real dar neluat in seama de acesti prigonitori -experti.
O lucrare care pornind de la realitatea mitului ar putea echilibra printr‑o complexa documentare raportul dintre demistificare si idealizare, fenomene pe cat de nocive, pe atat de influente intr‑o lume imprevizibila precum cea a secolului 21.
Printre asa‑zisele victorii ale epocii comuniste in Romania s‑a numarat si aceea a crearii „omului nou” – un hibrid caruia nu trebuia sa‑i lipseasca niciuna dintre calitatile eroului de tip comunist-internationalist (adica sa fie egalitarist, antiimperialist, exponent al luptei de clasa, leal in mod absolut partidului), calitati carora ideologii regimului ceausist le‑au adaugat coordonata nationalista si protocronista, menita sa asimileze comunismul in istoria veche si noua a poporului roman. Evident ca un nationalism demagogic si concurential mai mult isi alunga adeptii decat sa‑i adune, si de fapt comunismul n‑a reusit sa‑i pacaleasca pe romani profitand de onestul lor patriotism. De aici a decurs insa o forma suplimentara de vulnerabilizare a sufletului romanesc, pentru care notiunile si principiile, mai ales cele vizand identitatea nationala, deveneau pentru el tot mai difuze.
Se vorbeste in mod curent ca evenimentele din 1989 au fost un act de anulare a unui regim, prin urmare de castigare a drepturilor, a libertatilor si a unei bunastari cuvenite, dar mult mai rar se focalizeaza spre o alta coordonata nu mai putin importanta: romanii au vrut sa‑si redobandeasca identitatea. O realitate care provoaca in continuare convulsii intr‑o societate ce traieste printr‑un decalaj cultural, existential in raport cu lumea, cu ea insasi, cu nesansa ei de a se accepta valoric. De vreme ce nu putem vorbi dupa atata timp de o psihanaliza a comunismului, de o preocupare anume pentru multiculturalism, de recunoastere valorica individuala, de identificare a notiunii de lider&sef, de un raport corect intre egoism si ratiune, de vreme ce nu putem vorbi deschis despre toate acestea si multe altele inseamna ca, identitar, pierdem lupta cu noi insine. „Omul nou” nu exista, cata vreme nu vom intelege actiunile contrare comportamentului real social.
Omul isi delimiteaza un „univers de siguranta”, in care se simte la adapost, si pe care‑l apara prin ziduri de cetate sau prin sisteme de aparare magica, ca sa folosim o formula a lui Mircea Eliade. Dincoace se afla el insusi, omul, incuibat in „acasa”, adica in locul unde este bine si armonie. Dincolo este necunoscutul datator de temeri motivate, din partea caruia te astepti la rau, la destructie, la urat, la dizarmonie.
Oamenii care traiesc dincoace alcatuiesc o categorie compacta de insi „asemenea”, care se recunosc unii pe altii, care stiu la ce sa se astepte unii de la altii, care au fost si ieri impreuna si vor fi si maine – ei sunt cei care au ridicat zidurile de cetate, ei sunt cei care le apara. Se numesc impreuna – mai presus de oricare alt nume – „noi”, si se disting in mod voluntar de ceilalti. Iar ca sa ajunga aici, anterior ei au trecut prin etapa ineludabila a asumarii colective a portretelor/imaginilor celorlalti. Altfel spus, a penalizarii celorlalti prin imaginile negative, cu ajutorul carora sunt identificati.
„Strainul” este prin excelenta un personaj negativ; nu ar putea fi altfel, decat daca s‑ar lepada de propriile daturi si le‑ar lua pe ale noastre. Klaus Heitmann a atras luare‑aminte asupra unui fenomen: odata ce o societate/colectivitate a facut pasul de a identifica un „strain”, el va face in mod automat si al doilea pas, acela de a‑l identifica in postura de „dusman”. Odata identificat ca „dusman”, el se arata instantaneu ca este rau, urat si agresiv. Daca nu era el, ne era mai bine – de aceea suntem suparati pe el.
Lumea s‑a cladit ca arhetipuri (mental) –asa cum insista René Girard in cartile sale, mai ales in Prabusirea Satanei – pe violenta, pe sacrificiul asigurator al statu quo‑ului, care este un act de violenta, pe omorul ritual fondator, care este un act de violenta si el, pe putere, care este tot un act de violenta. Imaginea despre cei ce nu fac parte dintre „noi” si de la care ne asteptam, intr‑un fel sau altul, la acte agresive, este o imagine violenta. Imagologia este modalitatea prin care oamenii sunt inclusi in grupul „alor nostri”, unde castiga sentimentul ca se apara, odata ce stiu cine sunt ceilalti. „Noi” este o notiune extrem de rodnica si fundamental violenta, prin care omul este indus ca centru si masura. Centru, pentru ca lumea incepe, de jur imprejur, dincolo de delimitarile stabilite pentru „noi”; masura, pentru ca toate criteriile dupa care este judecata si evaluata lumea pleaca de la modelele stabilite prin „noi”.