Propuneri manuscrise: info@editurauniversitara.ro: 0745 204 115

Urmarire comenzi Persoane fizice / Vanzari: 0745 200 718 / 0745 200 357 / Comenzi Persoane juridice: 0721 722 783

Acasă /
Filologie /
Limba si literatura romana /
Concepte, norme si modele de analiza in primele gramatici romanesti (1667-1914). Partile de vorbire flexibile

Concepte, norme si modele de analiza in primele gramatici romanesti (1667-1914). Partile de vorbire flexibile

Name: Concepte, norme si modele de analiza in primele gramatici romanesti (1667-1914). Partile de vorbire flexibile
Brand: Editura Universitara
SKU: 9786062818463
Price: 51.00 RON
Availability: InStock

51,00 Lei

Editura: Editura Universitara

Autor: Alina Marieta Rucăreanu (Monahia Alexandra)

Editia: I

Pagini: 474

Anul publicării: 2024

ISBN: 978-606-28-1846-3

DOI: 10.5682/9786062818463

In stoc

Limita stoc

Adauga in cos

Cod Produs: 9786062818463 Ai nevoie de ajutor? 0745 200 718 / 0745 200 357

Adauga la Favorite

Concepte, norme si modele de analiza in primele gramatici romanesti (1667-1914). Partile de vorbire flexibile
Descarca

Nascuta in Bucuresti, la 23 ianuarie 1971, Alina Marieta Rucareanu (Monahia Alexandra) a absolvit Liceul Sanitar din Bucuresti, dupa care a urmat vocatia monahala, calugarindu-se. A absolvit Scoala Postliceala Teologico-Sanitara din Targu-Mures, apoi Facultatea de Teologie Ortodoxa si Facultatea de Litere. Are un master in Teologie Ecumenica si unul in Filologie.
In 2015, la Universitatea din Bucuresti, a obtinut titlul de doctor in Stiinte ale Educatiei, in urma sustinerii tezei de doctorat „Elementul religios in poezia interbelica romaneasca din perspectiva pedagogica”, fiind bursiera a Academiei Romane. Ulterior, a parcurs stagiul de doctorat la Universitatea „Ovidius” din Constanta, finalizat cu o teza despre istoria gramaticii romanesti, „Concepte, norme si modele de analiza in primele gramatici romanesti (1667-1914). Partile de vorbire flexibile”, obtinand Bursa de excelenta si Bursa „Ovidius” pentru studii doctorale.
Cele doua componente ale profilului sau de cercetator se regasesc in activitatea pe care o desfasoara la catedra, ca profesor de limba si literatura romana, primind diferite distinctii, precum Diploma de onoare si Diploma de merit. A urmat foarte multe cursuri de perfectionare profesionala si a participat la numeroase manifestari stiintifice de profil, publicand mai multe studii de specialitate.
De asemenea, impleteste activitatea de cadru didactic cu aceea de calugarita la Manastirea Tiganesti din judetul Ilfov.

PREFATA (P. Gh. Barlea) / 11
INTRODUCERE / 20
0.1.   Obiectivele prezentului studiu / 22
0.2.   Stadiul cercetarilor in domeniul istoriei gramaticii romanesti / 24
0.3.   Sursele cercetarii / 27
0.4.   Metodologia cercetarii / 31
0.5.   Structura lucrarii / 33
1. PRIMELE GRAMATICI ROMANESTI. PREZENTARE GENERALA / 40
1.1.   Conditiile social‑culturale ale aparitiei primelor gramatici romanesti / 40
1.2.   Periodizarea istoriei gramaticii romanesti / 42
1.2.1. Gramaticile romanesti din perioada 1667‑1828 / 43
1.2.2. Gramaticile romanesti din perioada 1828‑1870 / 68
1.2.3. Gramaticile romanesti din perioada 1870‑1914 / 87
1.3.   Modelele primelor gramatici romanesti / 101
2. MORFOLOGIA, OBIECT DE STUDIU AL GRAMATICILOR VECHI / 108
2.1.   Terminologie / 108
2.2.   Definitia „etimologiei” / 110
2.3.   Terminologia partilor de vorbire / 115
2.4.   Clasificarea partilor de vorbire / 116
2.5.   Concluzii / 127
3. CLASA GRAMATICALA A SUBSTANTIVULUI / 129
3.1.   Pozitia substantivului in sistemul partilor de vorbire   / 129
3.2.   Aspecte terminologice privitoare la clasa substantivului / 131
3.3.   Definitia substantivului / 132
3.4.   Criteriile de clasificare a substantivului / 138
3.4.1. Criteriul referitor la natura obiectelor / 139
3.4.2. Criteriul notiunilor denumite de substantive / 140
3.4.3. Criteriul categoriei genului / 148
3.4.4. Criteriul structurii (formei) / 153
3.4.5. Criteriul declinarii substantivelor   / 156
3.4.6. Criteriul semantic / 173
3.5.   Tipurile substantivului / 176
3.6.   Concluzii / 179
4. CLASA GRAMATICALA A ARTICOLULUI / 181
4.1.   Pozitia articolului in sistemul partilor de vorbire / 181
4.2.   Aspecte terminologice privitoare la clasa articolului / 188
4.3.   Definitia articolului / 189
4.4.   Criteriile de clasificare a articolului / 195
4.4.1. Criteriul referitor la gradul de individualizare pe care il are articolul / 195
4.4.2. Criteriul provenientei / 205
4.4.3. Criteriul referitor la clasa morfologica pe care articolul o insoteste / 208
4.4.4. Criteriul pozitiei articolului fata de partea de vorbire pe care o insoteste / 211
4.4.5. Criteriul structurii (formei) / 221
4.4.6. Criteriul originii / 222
4.4.7. Criteriul referitor la genul substantivului pe care articolul il insoteste / 223
4.4.8. Criteriul conversiunii articolului in alte parti de vorbire / 224
4.5.   Tipurile articolului / 225
4.6.   Concluzii / 226
5. CLASA GRAMATICALA A ADJECTIVULUI / 228
5.1.   Pozitia adjectivului intre partile de vorbire / 228
5.2.   Aspecte terminologice privitoare la clasa adjectivului / 231
5.3.   Definitia adjectivului / 232
5.4.   Criteriile de clasificare a adjectivului / 236
5.4.1. Criteriul nivelului de individualizare a adjectivelor in functie de terminatii / 237
5.4.2. Criteriul posibilitatii adjectivului de a se modifica functional dupa substantiv / 240
5.4.3. Criteriul structurii (formei) / 250
5.4.4. Criteriul provenientei / 250
5.4.5. Criteriul sintactic si al pozitiei adjectivului in cadrul predicatului nominal / 253
5.4.6. Criteriul similitudinii in raport cu substantivul si al capacitatii adjectivului de a se articula / 254
5.4.7. Criteriul compatibilitatii in exprimarea gradelor de comparatie / 259
5.4.8. Criteriul privitor la rolul stilistic al adjectivului / 272
5.4.9. Criteriul posibilitatii adjectivului de a se transforma prin conversiune / 273
5.5.   Tipurile adjectivului / 275
5.6.   Concluzii / 276
6. CLASA GRAMATICALA A PRONUMELUI / 278
6.1.   Pozitia pronumelui in sistemul partilor de vorbire / 278
6.2.   Aspecte terminologice privitoare la clasa pronumelui / 280
6.3.   Definitia pronumelui / 280
6.4.   Criteriile de clasificare a pronumelui / 284
6.4.1. Criteriul referitor la rolul gramatical al pronumelui si la forma pe care pronumele o ia dupa categoria persoanei / 284
6.4.2. Criteriul structurii (formei) / 332
6.4.3. Criteriul originii / 333
6.4.4. Criteriul „intrebuintarii” / 333
6.4.5. Criteriul declinarii / 334
6.4.6. Criteriul pozitiei formelor neaccentuate ale pronumelui fata de verb / 334
6.5.   Tipurile pronumelui / 334
6.6.   Concluzii / 337
7. CLASA GRAMATICALA A NUMERALULUI / 340
7.1.   Pozitia numeralului in sistemul partilor de vorbire / 340
7.2.   Aspecte terminologice privitoare la clasa numeralului / 342
7.3.   Definitia numeralului / 344
7.4.   Criteriile de clasificare a numeralului   / 346
7.4.1. Criteriul referitor la ceea ce exprima numeralul / 346
7.4.2. Criteriul structurii (formei) / 364
7.4.3. Criteriul ideii de aproximatie / 365
7.4.4. Criteriul declinarii / 368
7.4.5. Criteriul pozitiei numeralului fata de substantiv   / 370
7.5.   Tipurile numeralului / 370
7.6.   Concluzii / 373
8. CLASA GRAMATICALA A VERBULUI / 376
8.1.   Pozitia verbului intre partile de vorbire / 376
8.2.   Aspecte terminologice privitoare la clasa verbului / 378
8.3.   Definitia verbului / 379
8.4.1. Criterii sintactice / 386
8.4.2. Criterii morfologice / 396
8.4.3. Clasificari ale verbelor dupa alte criterii / 421
8.4.4. Categoriile gramaticale specifice verbului / 423
8.5.   Tipurile verbului / 442
8.6.   Concluzii / 446
CONCLUZII GENERALE / 448
POSTFATA (D. E. Tomescu) / 456
ANEXE / 459
BIBLIOGRAFIE / 464

Între lucrările de cercetare consacrate istoriei gramaticilor limbii – lucrări dificile, prin natura lor, dar tot mai frecvent abordate în spațiul științific și universitar actual – propunerea Alinei Marieta Rucăreanu (Maica Alexandra), se impune dintru început prin amploarea cuprinderii și prin seriozitatea detalierii descrierilor și analizelor. Autoarea a avut răbdarea benedictină de a parcurge „cu creionul în mână” nu mai puțin de 45 de tratate și manuale de gramatică din cea mai veche perioadă a istoriei lor, 1667 - 1914. Acestea sunt confruntate cu câteva gramatici normativ-academice moderne – GA, în trei ediții, apoi GALR și GBLR, la care a adăugat consultarea lucrărilor lexicografice DEX și DTL, așa încât corpusul de lucru parcurs cu toată atenția a crescut la 52 de surse – unele foarte stufoase, multe dintre cele vechi fiind foarte complicat concepute și prezentate. Rezultatul sintetizat până acum vizează doar părțile de vorbire flexibile și cumulează deja circa cinci sute de pagini.
Practic, ceea ce își propune tânăra cercetătoare este să reconstituie „traiectoria urmată de diversele concepte și norme lingvistice din secolul al XVII - lea până în zilele noastre”, cu privire specială asupra morfologiei. Viziunea comparativă și diacronică asupra realizărilor din sfera gramaticilor (descriptive – în majoritatea lor; normative – destul de multe; istorice – unele dintre ele) are ca substrat înțelegerea stadiului actual al gramaticilor românești și acceptarea unor concepții, a unor metode de analiză și a terminologiei aferente în gramatica sincronică, dar și istorică a limbii române.
Așadar, metodologic, tratarea acestui imens material de studiu este comparativă, în sensul larg al termenului, și diacronică, în principiu. Se merge până acolo cu cea din urmă abordare încât, unde este cazul, se studiază edițiile succesive ale aceleiași vechi gramatici, pentru a se sublinia evoluția interioară a concepției autorului/autorilor asupra sistemului limbii. Pe de altă parte, se fac conexiunile necesare cu gândirea lingvistică a epocii în care a fost concepută, tipărită și utilizată fiecare gramatică cercetată astfel. Altfel spus, istoria gramaticilor se proiectează pe fondul gândirii lingvistice românești. Să adăugăm de pe acum la meritele deja conturate faptul că pentru majoritatea celor din secolele al XVII - lea – al XIX - lea, până prin 1870, a trebuit operată transliterarea textelor. Or, se știe că vechile slove chirilice generau mari dificultăți de redare a formelor bază și a formelor flexionare ale cuvintelor, ca să nu mai vorbim despre mascarea unor etimologii, prin diversele particularități fonetice și grafice etc. În plus, unele exemplare utilizate aici au fost accesate în manuscris, din fondul Bibliotecii Academiei Române, ceea ce a însemnat o nouă serie de confruntări dificile cu textele – grafie ilizibilă, pagini deteriorate de timp ș.a.m.d. Nici exemplarele tipărite nu au fost toate de cea mai bună calitate. Pe lângă ezitările terminologice, de clasificare, de interpretare, de definire și de descriere a claselor lexico-gramaticale, se remarcă greșelile de tipar, reluarea aceleiași problematici în capitole diferite, uneori cu interpretări diferite, paginile lipsă etc. În unele cazuri, autoarea face lumină cu privire la autorii lucrărilor nesemnate și, ca atare, înregistrate în evidențele Academiei Române ca „anonime”. Este cazul Gramaticii din 1839, pentru care este reconstituită paternitatea lui Ioan Pop, cel care a scris Grămatica rumânească din 1835. Cercetând cu luare aminte trăsăturile comune și trăsăturile particulare ale acestor două cărți, dar și ale altora din acei ani, Alina Marieta Alexandra Rucăreanu a constatat că ediția din 1839 reprezintă a patra ediție a manualului de gramatică redactat de titularul catedrei de limba română de la Colegiul „Sf. Sava” din București, în perioada de glorie a acestei școli – epoca formării marilor cărturari revoluționari de la 1848.
Oricum, în ciuda cantității mari a materialului selectat și prelucrat, autoarea își stabilește cu claritate obiectivele de urmărit – vezi § 01 și următoarele din lucrarea de față, precum și grila de analiză și descriere a faptelor de limbă conținute în respectivele cărți de gramatică. În principiu, această grilă este alcătuită din următorii itemi:
a) prezentarea conceptelor gramaticale, id est: clase și categorii gramaticale, din perspectivă istorică și din perspectiva științelor actuale ale limbii;
b) inventarierea și analiza definițiilor date în aceste gramatici părților de vorbire vizate; de aici se deduc elemente de gândire lingvistică (preponderența semantică sau cea formal lexicală în definiții și descrieri, importanța acordată funcțiilor logicosintactice ale părților de vorbire);
c) maniera în care fiecare gramatică stabilește particularitățile paradigmatice ale claselor lexicogramaticale descrise;
d) identificarea normelor și modelelor de analiză utilizate în diferitele gramatici, chiar dacă autorii nu le prezintă explicit, teoretic.
Evident, toată interpretarea este bazată pe doi parametri importanți într-o istorie a domeniului:
a) eventualele (de fapt, necesarele) modele care au stat la baza acelor gramatici;
b) achizițiile rămase valoroase până astăzi în gramaticile moderne ale limbii române, la toate nivelurile: terminologie, definiții, analiză etc.
Apoi, această schemă analitică este aplicată tuturor părților de vorbire, cu modificările de rigoare impuse de specificul tipologic și flexionar al acestora.
Cum era de așteptat, cele mai spectaculoase evoluții se remarcă în terminologia aferentă structurii gramaticale analizate sistematic. Împrumuturile, calcurile lingvistice și traducerile fac legea și aici, ca în orice terminologie – sursele fiind, după cum constată autoarea, cele slavone (mai ales Meletie Smotrițki, pentru gramaticile românești foarte vechi – Eustatievici Brașoveanul, 1757; Staicu, 1667-1669), dar și cele grecești, latinești, germane, italiene, franceze, maghiare și apoi alte surse slavone – de la Macarie, 1757-1772; Institutiones, 1770 ș.a.m.d.
Am adăuga că Smotrițki însuși a folosit modele grecești și latinești, iar terminologia sa reflectă din plin acest lucru. Oricum, din toate acestea rezultă un metalimbaj românesc foarte eterogen, cum observă Alina Rucăreanu.
De altfel, autoarea lucrării discutate aici a avut multe aspecte de clarificat în terminologia veche. De exemplu, la Săulescu, 1834, pronumele pot avea forme „radacinale” (te) și o formă „detrasă” (tine). Desigur, a putut deduce din context, după exemplul dat, că al doilea termen, foarte ciudat pentru cititorul actual, desemnează forma pe care o numim astăzi „accentuată” a pronumelui personal, pe când cealaltă, „radicinala” te, este forma neaccentuată, clitică, pentru că, altfel, termenii respectivi nu sunt explicați niciunde.
Autoarea însăși atrage atenția, în Introducere, că prima utilizare a termenului „morfologie” îi aparține lui Ioan Nădejde, în 1884. Alte studii dau date și paternități diferite pentru folosirea românească a acestui termen de bază în orice lucrare de gramatică modernă. Până atunci, s-a utilizat termenul de „etimologie” – frecvent în Europa cu această semnificație. Ulterior, denumirile pentru conceptul în discuție au interferat, uneori chiar în aceeași lucrare, observă autoarea cărții.
În unele dintre surse, chiar când a avut în față ediții moderne, care ar fi trebuit să-i faciliteze investigațiile pe texte vechi de gramatică, s-a dovedit că originalul a fost transliterat doar parțial. Este cazul ediției critice a gramaticii din 1812 a lui Ioan Budai Deleanu, al cărei manuscris a fost publicat în anul 1970, cu text stabilit și glosar de Mirela Teodorescu, introducere și note de Ion Gheție. Când a ajuns la clasele gramaticale articol, adjectiv și pronume, Alina Rucăreanu a constatat că acestea lipsesc din ediția „academică”, ceea ce a impus recursul la manuscrisul aflat în custodia Bibliotecii Academiei Române.
Fiecare capitol al cărții dă seama în felul său de ampla problematică a codificării sistemului morfologic românesc. De pildă, în capitolul consacrat pronumelui putem urmări parcursul constituirii terminologiei acestei clase – deosebit de bogată și de complicată, în orice limbă naturală. Desigur, cu cât descrierile din manuale și tratate științifice sunt mai vechi, cu atât problemele denumirii unor forme, mecanisme și fenomene lingvistice manifestare sunt mai mari. Astfel, la Staicu 1667-1669, întâlnim agonisitor pentru „posesiv”, iar exemplul dat este al voastre (!); la Eustatievici Brașoveanul, 1757, este purcezătoare, cu glosarea „de la alt cuvânt purcedere” (al mieu, al tău, al său). Se văd clar tendințele autohtonizante prin calcuri de tipul avuțiialnice, la Macarie, 1757-1772, cu exemplele (al) mieu; (ai) miei și, din nou, Eustatievici Brașoveanul, 1757, cu stăpânitoare, exemplul dat fiind ai miei. Apoi, termenii trec de la o generație la alta, cf. stăpânitoare pentru „posesive”, la Câmpeanu, 1848 și la Măcărescu, 1851. Frecvente denumiri utilizate în spirit „purist” apar încă de la Macarie, 1757-1772, care, în afară de o altă serie a avuțialnicelor (ne, vă) – deci forme neaccentuate, clitice, denumește aceleași forme, dar alte subtipuri flexionare, cu alți termeni neaoși: pricinuitoare ( mi; ne; ți, îi, îmi); arătătoare (ți, i, îl, l, le, li, o).
Observăm că aceleași subclase de pronume provoacă aceleași ezitări de nomenclatură, dublate și de încadrarea exemplelor, care nu reflectă întotdeauna subtipul tocmai definit și denumit de autor.
Diaconovici Loga, 1822, denumește posesivele întorcătoare sau rețiproțe (al său, a sa, ai sei, ale sale), iar Bălășescu, 1848, îl reia, cu pronunția și grafia sa: întorcătóre sau reciproce (al său, a sa).
Uneori, același termen desemnează două subclase diferite sau, în orice caz, le redă destul de vag, prin raportare la subdiviziunile constatate în vorbire: Staicu, 1667-1669, dă exemplu de pronume demonstrativ forma acela, numind o, corect, arătător, iar Macarie, 1757-1772, deci la numai câțiva ani distanță în timp, reia termenul arătător, dar îl completează cu îndoit, pentru că inventariază cele două variante, acesta, acela, adică ceea ce astăzi numim „demonstrativ de apropiere/demonstrativ de depărtare”.
Cum spuneam, același gramatic revine asupra terminologiei proprii, după cum generațiile succesive îmbogățesc, modifică sau înlocuiesc termenii de specialitate. Trebuie spus că, în recursul la metodă și în organizarea vastului său șantier de lucru, Alina Rucăreanu operează o periodizare internă a evoluției gramaticilor românești, care corespunde, în linii mari, cu istoria limbii române literare în sine și cu istoria lingvisticii și chiar a literaturii și culturii românești: gramaticile românești din perioada 1667-1828; gramaticile românești din perioada 1828-1870; gramaticile românești din perioada 1870-1914. Principial, lingviștii din aceeași perioadă se influențează reciproc și în succesiune strânsă, deși nu este exclus ca modelele vechi să fie urmate și la intervale mari de timp. Totuși, remarcă autoarea studiului, pe urmele lui Iorgu Iordan, când s-a ajuns la generația de după 1918, aceasta nu a mai urmat modelul dascălilor din epoca Hasdeu, Philippide ș.a. Cei tineri erau, de acum, școliți în străinătate, aveau alte baze teoretice și alte surse de organizare a materialului pentru codificarea gramaticală. Acest lucru este valabil și pentru unii dintre reprezentanții ultimei perioade din cele trei stabilite aici, cea dinaintea Marelui Război. Autoarea observă fenomene specifice epocilor vechi, în care forma scrisă nu reușea să redea exact pronunția, pentru că decizia grafierii aparținea exclusiv unuia sau altuia dintre autorii gramaticilor respective. Astfel, relația dintre articolul posesiv genitival și pronumele posesiv este redată diferit în Institutiones, 1770, unde găsim separat mieu, tău, său și separat al, a, ai, ale, în comparație cu Micu Șincai, 1780-1805, care scriu și teoretizează formele ameu, amea, atău, ata, asău, anoastră, avoastră etc.
Deseori, însăși identificarea unor clase și subclase gramaticale era dificilă în codificările vechi. Faptul că limba reflectă evoluția istorică a comunității vorbitorilor respectivi se vede nu numai în structura vocabularului, cum s-a observat de mult timp (A. Meillet a glosat insistent pe această temă, cum se știe, ca și A. Darmstetter, G. Matoré ș.a), ci și în evoluția morfologiei, considerată, pe drept cuvânt, cel mai stabil și mai independent compartiment al sistemului limbii. Printre multe altele, Maica Alexandra are ocazia să stabilească, de vreme ce i-au trecut prin mâini atâtea gramatici, când anume trebuie consemnată prima înregistrare teoretică și exemplificată, cu explicațiile de rigoare, a pronumelui/pluralului de maiestate în lucrările descriptiv normative românești. Faptul că formele respective sunt înregistrate abia în Ionescu, 1884, ca un tip pronominal aparte poate avea legătură cu noul regim al conducerii țării. Nu întâmplător, vechile utilizări emfatice ale pluralului noi, voi sunt exemplificate prin folosirea lor în acte oficiale: „Noi, Carol I, Regele României...”. În aceeași gramatică sunt înregistrate și „locuțiunile personale” pentru pronumele de politețe/pronumele de reverență, cf. Rucăreanu, cap. Pronumele. Desigur, diverse formule complicate de reverență sunt atestate în textele vechi românești – cronici, scrieri religioase etc., ceea ce este normal într-o comunitate lingvistică puternic marcată de bizantinism. Ierarhizarea foarte detaliată, foarte riguroasă și foarte extinsă – în mediul religios și laic, în structurile familiale și de microgrupuri – se reflectă firesc în vorbire. Oricine citește predosloviile din cronici sau din tipăriturile lui Antim Ivireanul, de exemplu, observă cât de bogat ilustrate sunt locuțiunile și compusele pentru exprimarea politeții/maiestății în stilul encomiastic, tipic speciei dedicatorii respective. Aproape toate sunt calcuri, traduceri, dacă nu chiar împrumuturi directe din greaca bizantină, din slavona intermediară a creștinismului ortodox și, mai rar, din latina laică și creștină. Doar că înregistrarea lor cu aceste valori, ca o subclasă lexico-gramaticală în tratatele de gramatică, s-a făcut târziu, într- o altă fază de gândire lingvistică.
De altfel, lucrarea Alinei Alexandra Rucăreanu are și acest merit, de a semnala, pe subdomenii, momentele care au constituit treceri peste un prag al înțelegerii mecanismelor și faptelor de limbă, în general, în istoria gramaticilor românești. Iar acest lucru a fost posibil – subliniem încă o dată acest lucru – datorită curajului despuierii unui număr atât de mare de gramatici vechi și moderne ale românei. Astfel, ni se demonstrează că prima departajare făcută clar între pronumele posesiv propriu zis și adjectivul pronominal posesiv este tratatul anonim Insitutiones, 1770. Mai precis, autorii acestuia au observat că posesivele mieu, tău, său, nostru, vostru sunt indeclinabile, flexiune cazuală având doar substantivele pe care le însoțesc respectivele forme. Mai mult chiar, în aceeași veche gramatică se precizează că antepunerea pronumelui atrage după sine și plasarea enclitică și nelegată a „particulei” (cum se numește acolo) a, al: al mieu, dar: pe al mieu domn, de la al mieu domn. La fel, în Tempea, 1797, este atestată pentru prima dată includerea pronumelui dânsul, dânsa la „pronumele personale”. Văcărescu, 1787, și Școleriu, 1789, îl plasau în alte tipuri; Golescu, 1840, îl includea la „pronumele relative”, de pildă.
Faptul că Alina Rucăreanu a avut răbdarea să parcurgă cele mai diverse gramatici din aceeași epocă și din epoci diferite și, cum arătam, aceeași gramatică reluată în ediții diferite, îi creează această posibilitate de a urmări în detaliu evoluția gândirii și codificării sistemului morfologic al limbii române. Se întâmplă uneori ca același autor să și schimbe opinia cu privire la valorile și încadrarea sistemică a unor clase și categorii gramaticale. Este cazul lui Timotei Cipariu, care, în ediția din 1855 a gramaticii sale include la „pronume posesive” toate formele concurente, precum [casa] mea vs a mea etc., pe când în ediția din 1869 tratează formele mieu, mea, miei, tuu, tua, ta, o dată ca pronume și încă o dată ca adjective pronominale – cu exemplificări corespunzătoare. Este drept că în notele de subsol autorul uită de această departajare, operată după criterii funcțional sintactice, și taxează adjectivele pronominale tot ca pronume. Pe de altă parte, Rucăreanu observă că iluministul transilvănean analizează separat, în ediția din 1869, articolul lu (sic!) față de meu, considerând că acest lu este o categorie a pronumelui relativ, numit de el articularia.
Nu numai terminologia, ca detaliu tehnic important, este tratată istoric în această lucrare, ci și discursul științific, în întregul său, chiar dacă asemenea observații se fac succint. Urmărind citatele din Timotei Cipariu, 1869, putem înțelege cât de distructivă poate fi obstinația etimologistă în exprimarea scrisă generală și în stilul științific, în special, acolo unde claritatea și fluența ar trebui să se manifeste cu tărie. Iată cum sună definiția clasei pronumelui, citată de Alina Rucăreanu:
„Pronumele e a dou’a parte a cuventarei dupe nume, sî se numesce asia, pentru că se pune in loculu numelui, ce lu suplenesc, sî i’tiene loculu in cuventare.” (Cipariu 1869: 245)
Din aceleași scrupule etimologist latiniste, același Cipariu scrie, în ediția din 1855, compusele cu cratimă și cu marcarea elementelor primare ale compunerii: ce va si; fia care; ori si ci ne. Cu asemenea mostre de ortografie etimologizantă a avut de luptat Titu Maiorescu, în ședințele Academiei Române, unde făceau ravagii rapoartele latinistului Nicolae Quintescu și ale altora.
Pe de altă parte, asemenea poziționări în metalimbajul de profil erau justificate de „greaua moștenire” a limbii literare standard sau de specialitate de până la sfârșitul secolului al XIX lea, foarte apropiată încă de vorbirea uzuală, cum se știe. De pildă, dacă avem în față gramatica lui Ienăchiță Văcărescu 1787, putem remarca încă din titlu tendința de întoarcere la vorbirea cotidiană, vernaculară chiar, prin dublarea neologismului tehnic cu un neaoșism bine verificat de uz: „observații / sau băgări dă seamă”. Procesul readucerii la nivelul înțelegerii „de obște” continuă în explicațiile din textul propriu zis și în terminologie: pronumele nehotărât altul, alta este numit „dă diversita sau dă dăosebire”. Așadar, pe urmele modelelor sale (I. Văcărescu a folosit o gramatică italienească), autorul încearcă să adapteze terminologia neologică, dar privilegiază exprimarea uzuală românească (dă, cătră, să dășchid), pe de o parte, adăugând și corespondentul terminologic selectat din vorbirea autohtonă, chiar populară – nu de puține ori, pe de altă parte.
Așa se face că, la unii gramatici, același termen neaoș poate desemna clase, subclase și categorii gramaticale diferite. La Eustatievici-Brașoveanul, 1757, p. 42, dar și la alții, termenul „arătător” poate semnifica pronumele personal, pronumele demonstrativ sau pronumele de întărire și autoarea studiului discutat aici dă multe exemple de acest fel, prezente mai ales în subsistemul verbal etc.
Având în față, cum spuneam, panorama tratatelor de gramatică a limbii române în desfășurarea ei diacronică de aproape un secol și jumătate, confruntată cu codificările academice actuale, Alina Alexandra Rucăreanu este în măsură să evalueze și meritele sau limitele predecesorilor în demersul relativ similar, acela al cercetării moderne asupra gramaticilor vechi românești. De exemplu, observă că Butnariuc, 2016: 147, atribuie lui Diaconovici Loga, 1822 prima înregistrare a formelor dânsul, dânsa la pronumele personale, când – în realitate – prioritatea îi aparține lui Tempea, 1797, n. 72. La același cercetător modern sunt amendate și alte afirmații hazardate, de altfel. La rândul său, dintre istoricii moderni, Ionașcu, 1914, nu a remarcat multe particularități ale gramaticilor vechi, cum ar fi „pronumele osăbite” (nehotărâte) la I. Budai Deleanu, 1815 1820. Observațiile autoarei cărții de față sunt formulate neutru, politicos, în câteva rânduri care în mod vizibil nu au alt rost decât acela de a restabili adevărul științific și istoric.
Întreaga lucrare este redactată, de altfel, într un stil sobru, științific, dar nu „uscat”, în ciuda noianului de informație pe care o aduce în fața cititorilor. Comentariile, analizele, demonstrațiile sunt clare, logic înlănțuite, fără risipă de vorbe. Deseori, autoarea își confecționează propria i terminologie pentru a desemna criterii de ordonare a imensului șir de concepte, categorii, clase și subclase cu care operează. Orice afirmație se bazează pe demonstrație și orice demonstrație – pe exemple cu mare putere de ilustrare, cum trebuie să se întâmple într o cercetare științifică autentică.
Studiul Alexandrei Rucăreanu deschide noi căi de cercetare – în primul rând, spre părțile de vorbire neflexibile, apoi spre sintaxă, spre vocabular, stilistică. Este încă un merit al acestei ample și, totuși, accesibile lucrări, care se citește cu folos și cu plăcere.

Prof. univ. dr. emerit
Petre Gheorghe Bârlea

Daca doresti sa iti exprimi parerea despre acest produs poti adauga un review.

Scrie un review