📦 TRANSPORT GRATUIT PESTE 120 RON
Urmărire comenzi / vânzări: 0745 200 357
Propuneri manuscrise: [email protected] : 0745 204 115
RO 
Engleza
Interviu cu EM. A. Stan
[autoarea romanului "Fascinația Imperfecțiunii"]
Cum s-a născut ideea romanului și ce v-a determinat să porniți de la personajul Anca Răvoianu?
Adevărul dureros al acestui roman pleacă de la o neputință: nu ne putem lupta cu mintea care se prăbușește în boală — schizofrenia lui Silviu Alexe este o forță orbitoare și implacabilă, imposibil de stăpânit. Însă drama reală începe acolo unde empatia lumii rămâne doar o lozincă declarativă, un gest formal care nu salvează pe nimeni.
Anca Răvoianu este un model, nu al unei eroine invincibile, ci al unui om ca oricare altul, care adună traume stratificate: doliul timpuriu după părinți, calvarul abuzului și violenței, pierderea și stigmatul. Lupta ei nu se poartă în izolare, ci se sprijină pe umerii altor oameni la fel de încercaţi. Refugiul din grupul de prieteni și curajul de a lăsa o ușă deschisă pentru iubire nu anulează cicatricile, ci dovedesc că ne putem ridica din ruine exact așa cum suntem.
Ce înseamnă „imperfecțiunea" din titlu? Cine este fascinat de ea și de ce: personajele, autorul sau cititorul?
Imperfecțiunea este reală: ea există și fascinează deopotrivă personajele și autorul. Am plecat de la pilda cubului perfect, pe care maestrul l-a lovit cu barosul transformându-l în artă. În fond, imperfecțiunea este viața însăși — o construcție departe de a fi impecabilă, ridicată fie pe ruinele unor traume, cum este cazul Ancăi Răvoianu sau al lui Pavel, fie pe incapacitatea de a-ți accepta propria minte fracturată și propria natură decăzută, așa cum se întâmplă cu Silviu Alexe.
În timp ce Silviu caută refugiu într-un misticism pur, absolut, iar obsesia lui pentru Dosoftei și căutarea iertării divine devin încercări delirante de a-și spăla imperfecțiunea prin violență și control, pentru Anca și prietenii ei lucrurile stau diferit. În cazul lor, tocmai în aceste fărâme, în aceste cioburi de viață, rezidă adevărata frumusețe, loialitatea și capacitatea de a iubi.
Cum ați descrie „Fascinația imperfecțiunii" în două fraze, unui cititor care nu a auzit de ea?
Dragă cititorule, „Fascinația imperfecțiunii” nu te lasă să fii un simplu spectator, ci te atrage într-un spațiu de o vulnerabilitate hipnotică, unde ești forțat să te întrebi cât din propriile rănile nespuse ești dispus să înfrunți. Este genul de roman care îți modifică ritmul respirației, punându-te față în față cu o alegere tulburătoare: dacă supraviețuirea înseamnă doar să uiți sau să ai curajul de a te aduna din bucăți.
Prietenii și Ștefan, iubitul personajului principal, sunt prezentați ca o „plasă de siguranță". Poate o relație să absoarbă rănile nespuse ale cuiva sau doar le amână?
O relație, de prietenie sau de iubire, nu poate şterge cu buretele ceea ce ai trăit, nu oferă vindecare imediată, dar oferă ceva la fel de prețios: terenul stabil pe care îți poți permite, în sfârșit, să cobori garda și să te aduni din bucăți.
Silviu, personajul surpriză, este un fost seminarist cu o strălucire intelectuală pierdută în delir. Ce spune personajul său despre fragilitatea minții și despre geniu?
Strălucirea minții fără ancoră emoțională și fără o structură psihică stabilă devine o flacără care nu luminează, ci arde totul în jur. Mintea hiper-receptivă la concepte înalte, la simboluri și la absolut este adesea prima care se fisurează atunci când intervine moștenirea genetică sau presiunea traumelor. Fragilitatea lui arată că structura psihică a unui om numit „sclipitor” poate fi la fel de casantă ca sticla: o mică fisură interioară este de ajuns pentru ca întreaga construcție intelectuală să se prăbușească în întuneric.
O simplă descoperire devine „validare absolută" pentru o minte rătăcită. Cum ilustrează romanul felul în care obsesia deformează realitatea?
Când mintea conștientizează propria pierdere a controlului sau incapacitatea de a funcționa normal în lume, ea poate alege să reinterpreteze degradarea ca pe o chemare divină sau o misiune superioară. Silviu nu acceptă că este bolnav; el preferă să creadă că este „ales”, că obsesia lui pentru Dosoftei și rugăciunea de iertare îi acordă o autoritate morală deasupra tuturor. Astfel, geniul corupt de boală transformă neputința în tiranie și degradarea în iluzie de măreție.
Manuscrisul lui Dosoftei și scrisoarea din secolul al XVII-lea dau romanului o dimensiune aparte. Cât din această lume este documentat și cât inventat?
Dimensiunea istorică și filologică a romanului funcționează pe un mecanism subtil de verosimilitate, unde linia dintre documentul real și invenția literară devine intenționat difuză. Manuscrisul lui Dosoftei există, dar scrisoarea este ficţiune, am recitit textele cronicarilor, am consultat catalogul Bibliotecii Academiei Române, pentru a fi cât mai convingătoare în a arăta cum un obiect de arhivă, încărcat de patina timpului și de autoritatea sacru-profană a lui Dosoftei, poate deveni o armă devastatoare când cade în mâinile unei minți captive în propriul delir.
Ce ați vrea să simtă sau să se întrebe cititorul după ultima pagină?
Cititorul nu ar trebui să simtă că povestea s-a terminat odată cu ultima propoziție, ci că drumul Ancăi — și al fiecăruia dintre noi — continuă în afara paginilor, acolo unde învățăm să trăim cu propriile noastre imperfecțiuni.