De la Mihai Eminescu la Nicolae Iorga. In apararea memoriei domnitorului Al. I. Cuza si a lui M. Kogalniceanu

Republicam in volumul de fata cateva studii elaborate de noi in trecut, aparute in mod disparat, si care aduse la un loc speram sa-si capete, pentru cititori, intreaga semnificatie.

Cum indica titlul, ne referim in mod special numai la doi dintre ctitorii Romaniei moderne, domnitorul Alexandru Ioan Cuza si principalul lui sfetnic, Mihail Kogalniceanu. Dar cititorul va putea sa observe de la inceput ca evocarile privitoare la cei doi se desfasoara in cadrul temporal al domniei principelui, apoi regelui Carol I, la care, implicit, analizele noastre fac trimitere.

In acest sens, volumul nostru se deschide cu o privire asupra reformelor domnitorului Al.I. Cuza in perspectiva domniei lui Carol I, asa dupa cum in cazul lui Eminescu, analiza sa privitoare la acelasi domnitor este facuta in stransa legatura cu domnia lui Carol I.

Daca asocierea domnitorul Al.I. Cuza – M. Kogalniceanu este lesne de inteles, ramane de lamurit asocierea Mihai Eminescu – Nicolae Iorga. Pentru spiritul acestor geniali creatori, asocierea nu este intamplatoare. Mai intai, Eminescu a sesizat nedreptateape care elita politica din Romania, afirmata dupa 1866, o facea fostului domnitor – „Domn al Unirii si al Reformelor” – ca si principalului sau sfetnic si colaborator, Mihail Kogalniceanu, pentru ca in rastimpul pe care l-a trait, din epoca lui Carol I, redutabilul publicist politic care a fost Eminescu sa lupte pentru apararea memoriei celor doi in fata detractorilor de tot felul.

A fost o actiune gazetareasca de ordin politic care nu s-a putut finaliza, in ansamblul ei, cu rezultate rasunatoare, in atmosfera politica a rastimpului cat a trait Eminescu. Or, cum se stie, a fost un interval de timp, in care si statura publica a poetului De la Mihai Eminescu la Nicolae Iorga – cat a trait! – a fot mult mai modesta decat aceea pe care avea sa i-o confere posteritatea.

Dar aceasta lupta gazetareasca a poetului a premers, in timp actiunii similare a lui Nicolae Iorga, cu ecouri mult mai rasunatoare, desfasurata intr-o epoca mult mai ampla, pe parcursul intregii domnii a lui Carol I.

Cert este ca aceasta lupta pentru apararea memoriei domnitorului Al.I. Cuza, ca si a memoriei lui M.  Kogalniceanu, s-a constituit intr-un factor comun de simtire spirituala a celor doi mari publicisti si carturari romani. N. Iorga, pe o durata mult mai indelungata si de la inaltimea unui prestigiu bine conturat in epoca, a putut sa desfasoare o publicistica viguroasa in apararea memoriei celor doi mari oameni de stat, adesea nimicitoare la adresa detractorilor, a calomniilor si mistificarilor de tot felul. A fost o lupta la nivelul unui mare prestigiu public, pe care nu-l putea avea tanarul Eminescu intr-un interval de timp de cca un deceniu cat a durat gazetaria lui politica la care ne referim.

Sa subliniem aici ca cele doua studii despre Eminescu, cu evocarile lor, primul inchinat domnitorului Cuza, in contextul trimiterii la domnia principelui Carol, al doilea dedicat lui M. Kogalniceanu, vizand mai ales meritele sale in contextul Razboiului de Independenta, aceste doua studii sintetizeaza numeroase articole care inscriu o pagina remarcabila in ansamblul publicisticii politice eminesciene si care trimit, cum am mai aratat, la o comuniune de spirit cu marele istoric si carturar, N. Iorga.

Cat priveste cele doua studii mai ample dedicate de N. Iorga celor doi mari oameni politici, care au fost domnitorul Al.I. Cuza si M. Kogalniceanu, ele trimit la texte dintre cele mai reprezentative din opera de ganditor politic a savantului istoric, dintre aceste texte urmand sa reproducem cateva si in anexele volumului.

Speram ca acest volum cu cele cateva studii pe care le cuprinde, impreuna cu anexele lor, sa contribuie la reconstituirea unei imagini veridice a celor doi ctitori – dintre cei mai de seama – ai statului roman modern, Al.I. Cuza si M. Kogalniceanu, alte cercetari – pe care nu este locul sa le trecem aici in revista – urmand sa completeze lista principalilor ctitori ai Romaniei moderne, referindu-ne aici, bineinteles, in primul rand, la figurile lui Carol I si I.C. Bratianu, principalul sau colaborator.