Pentru mine, Bucuresti este orasul natal.
Si atunci, cum sa nu‑l indragesc, sa nu‑l descopar si sa nu scriu cate ceva despre el, atat cat am reusit sa‑l cunosc, sa‑l simt, sa‑l inteleg, desigur, nu de ajuns.
Iubesc Bucurestiul asa cum este el si nu ma intreb de ce anume, am locuit – si inca mai locuiesc – doar in Bucuresti. Cand ies in oras, in centru, am senzatia ca locurile pe care le strabat sunt, de fapt, o prelungire a curtii mele, adica o curte mai mare, mai larga, in care ma pot misca in voie, deoarece mi se pare ca imi apartine neconditionat.
M‑am surprins, adesea, zicand sau scriind „Bucurestiul meu”, „cartierul meu”, „strada mea”, ceea ce spune ceva despre legatura mea cu acest oras‑capitala si cu locurile pe unde mi‑a ingaduit sa‑mi port pasii.
Ce‑ar fi sa povestesc despre ce si cum a fost in anii pe care i‑am trait in Bucuresti, intr‑un cartier, pe o strada purtand un nume si cate un numar cu sot sau fara sot la fiecare poarta?
Asa s‑a nascut ideea acestor amintiri, pretioase pentru mine, din pacate, filtrate de nemiloasa uitare, caci multe trec pe langa mine fara sa le dau de cap.
Desi, initial, am proiectat un text restrans, privitor doar la anii copilariei, cu un titlu de felul „Cum se jucau copiii atunci”, m‑a furat condeiul si m‑a dus mai departe, in deceniile care au urmat. De fapt, m‑a inspirat initiativa „Uranus atunci/Uranus acum” (e-zeppelin.ro/uranus-acum), incercand o adaptare la cartierul meu, Puisor, din imediata vecinatate cu cel de mai sus.
Pe harta orasului, zona dimprejurul strazii Puisor este inclusa in cartierul 13 Septembrie. Totusi, eu am crescut cu convingerea ca locuiesc in cartierul Puisor, ca si altii, de altfel, locuitori vremelnici sau stabili. Poate, cine stie, „pe vremea mea”, cartierul Puisor chiar exista pe hartile de‑atunci si doar ravaseala demolarilor din zona i‑o fi afectat identitatea. Oricum, in constiinta si in sufletul celor ce l‑au locuit, el salasluieste ca „Puisor”. Ingaduiti‑mi sa‑l consider „cartierul meu”.
Pe parcursul acestei scriituri, cititorul ar urma sa descopere intentia mea de a descrie, simplu, adevarat si cu decenta, o farama de viata asa cum era atunci intr‑un coltisor de Bucuresti, nici de centru, nici de margine, cu o mica istorioara in devenirea lui, tulburata de vremurile care au navalit peste el.
Pe ce m‑am bazat?
Paginile scrise au izvorat din experientele mele directe, observari atente in peregrinarile mele prin oras si prin tara, documentari din surse la indemana (studii de specialitate, albume, ghiduri, cartograme, inscrisuri etc.), carti literare despre locuri si personaje bucurestene, discutii ocazionale cu persoane cunoscute ori intalnite doar in treacat, evocari si interpretari de evenimente trecute si prezente alaturi si impreuna cu semeni de‑ai mei, bucuresteni, dar nu numai.
Adesea ma intreaba mai tinerii mei parteneri de dialog „ce?”, „cum?”, „de ce?” cand vine vorba despre vremuri pe care ei nu le‑au trait, nici nu se nascusera ori erau prea mici pentru a le intelege si a li se intipari in minte. Nu este usor sa formulezi raspunsuri care sa‑i satisfaca, dar macar incerci, uneori ii convingi, alteori nu, dau din cap a indoiala sau nu le vine sa creada ca „asa a fost”.
Ce a rezultat? Indraznesc sa spun ca lucrarea de fata ar putea fi un jurnal documentar, adica o combinatie intre aduceri aminte dintr-un bagaj personal si o seama de realitati obiective prin continutul lor, avand, totusi, si o nota de subiectivitate datorata cuvantului scris. Se stie ca scrisul are, printre alte virtuti, si un puternic efect eliberator, asa ca n‑aveam cum sa evit unele nuante de subiectivism. Marturisesc ca m‑au incercat tot felul de stari. Unele ma indemnau sa continui, altele ma faceau sa pun pixul jos si sa renunt. La ce bun?, imi ziceam. Totusi, am dus pana la capat firul depanarilor, asa cum s‑au succedat ele in rastimpul ce le‑a fost destinat. Nu am spus chiar totul. Am mai pastrat si pentru mine.
In text apar frecvent „atunci” si „acum”, adica un timp trecut, care a fost candva si a ramas in urma, si un timp prezent ce se petrece sub ochii nostri, destul de grabit ca sa poata fi deslusit pana sa treaca, devenind, la randu‑i, trecut.
Lectura celor scrise poate trezi cititorului nostalgii, aduceri‑aminte, curiozitati, dar ii poate oferi si o credibila imagine a celor vazute si traite „pe viu”, in decenii de „dinainte” si de „dupa” un rasunator eveniment, care a separat definitiv o epoca apusa de o alta care abia a rasarit in istoria noastra recenta.
Nutresc un sentiment de multumire de sine ca am infaptuit acest demers, ca si cand mi‑as fi facut datoria fata de locul in care m‑am nascut, de copiii cu care m‑am jucat si parintii lor, colegii de scoala si de munca, profesorii care ne‑au indrumat si atatia altii care m‑au insotit – cum se spune – pe calea vietii.
Drumul acestor marturii catre cititori, bucuresteni si nebucuresteni, va porni, de unde altundeva, din centrul Bucurestiului, unde se face prezenta binecunoscuta Editura Universitara, animata de o distinsa conducere si remarcabili profesionisti, iubitori, desigur, de acest oras.
Prietenii mi‑au fost (foarte) aproape, au contat enorm – si nu spun vorbe mari –, ei stiu de ce si mai stiu, de asemenea, cat ii pretuiesc. Copiii lor, la randu‑le, au largit cercul meu de prieteni si ma bucur sa‑i vad buni, frumosi, generosi, in familiile lor, unde se ridica deja alta generatie.
Am lasat familia la urma, tocmai pentru ca este „cea dintai”. Cu parintii pornesti si tot cu ei continui, sub veghea lor, caci altfel cum ai putea razbi prin toate cate treci?
Ce altceva mi‑as putea dori decat o viata mai frumoasa, mai interesanta, mai amuzanta, mai… pentru cei mai tineri membri ai familiei, cu nume frumoase, Vlad si Darie, alaturi de parintii lor, Cristina si David, in vremurile de acum si cele pe care le vor infrunta in viitor.
Oare ce vor avea ei de povestit?
Autoarea