Confiscarea speciala - Monica Pocora

Lucrarea „Confiscarea speciala" reprezinta o cercetare deosebit de valoroasa care are in centrul atentiei o problema foarte sensibila si care are implicatii serioase asupra domeniului ocrotirii drepturilor fundamentale ale omului. Este vorba despre confiscarea bunurilor care, intr-un fel sau altul sunt legate de comiterea unei infractiuni sau doar a unei fapte prevazute de legea penala, dupa caz.

In literatura juridica se arata ca normele penale, ca orice alta categorie de norme juridice, sunt compuse dintr-un precept si o sanctiune, preceptul creand si descriind ilicitul, iar sanctiunea caracterizand acest ilicit ca fiind penal. Din acest motiv, sanctiunea penala este unul dintre termenii infractiunii si nu un element al acesteia. O activitate inconvenabila din punct de vedere social poate fi declarata ca fapt ilicit de orice ramura de drept, dar nu poate fi calificata ca si infractiune decat in masura in care sanctiunea prevazuta pentru acel fapt este o sanctiune penala.

In limbajul juridic cuvantul „infractiune” este rezervat domeniului dreptului penal, la fel cum termenul „pedeapsa” este rezervat pentru sanctiunile de drept penal. In acest fel, stricto sensu, prin sanctiune penala se intelege pedeapsa. Intr-o perceptie extinsa a sanctiunii ca o consecinta a incalcarii legii, sanctiuni penale sau, mai exact, sanctiuni de drept penal sunt atat pedepsele (ca masuri represive), cat si masurile de siguranta (ca masuri preventive).

In orice caz, insa, si pedepsele si masurile de siguranta sunt consecinta juridica a infractiunii pentru ca isi au cauza primara in aceasta.

De altfel, din totdeauna problema identificarii reactiei sociale celei mai eficiente la comiterea unei fapte antisociale de gravitate ridicata a constituit o problema ce a suscitat si inca mai suscita aprinse discutii. In argumentarea acestei afirmatii pe care tocmai am facut-o, aducem elemente care tin de conceptul de „sanctiuni alternative” agreat din ce in ce mai mult in prezent si care tind sa solutioneze un paradox cu care se confrunta domeniul de interes – acela de a asigura resocializarea celor care comit fapte de gravitate ridicata prin masuri de izolare a lor de mediul social.

Pedeapsa insasi, ca sanctiune penala, a trebuit sa parcurga o intreaga istorie pentru a se stabili ce functii are, fara a se putea afirma ca exista un consens deplin in legatura cu aceasta. In literatura de specialitate se considera ca functiile si scopurile imediate ale pedepsei sunt:

Functia de constrangere sau represiune. Aceasta deoarece, fiind o masura de constrangere statala, pedeapsa este de neconceput fara cauzarea unei anumite suferinte, fara impunerea unei privatiuni sau restrictii celui condamnat si fara dezaprobarea ce o insoteste. Din acest motiv, pedeapsa este un echivalent pe plan sanctionator al gradului de pericol social pe care il prezinta fapta savarsita si faptuitorul ei si de aceea este intotdeauna o masura cu caracter represiv, fara ca acest caracter sa fie de esenta pedepsei. Caracterul represiv al pedepsei creste sau se diminueaza in functie de gravitatea infractiunii savarsite.

Functia de reeducare este cea care permite ca functia de constrangere sa se completeze cu scopul de reeducare. Represiunea ca obiectiv singular nu poate asigura realizarea ordinii de drept, chiar si art. 52 alin. 2 C. pen. in vigoare, interzicand suferintele fizice si injosirea condamnatului. Prin pedeapsa nu se realizeaza o razbunare, ci trebuie sa se vizeze reeducarea si indreptarea condamnatului, or aceasta finalitate nu se poate realiza cand omul este injosit si torturat.

Functia de exemplaritate ca functie adiacenta, este cea care consta in influenta pe care pedeapsa aplicata condamnatului o exercita asupra altor persoane. Este vorba despre o functie de intimidare a acelor membri ai societatii care ar fi tentati sa comita comportamente antisociale, iar pentru ca eficienta sa fie maxima, este obligatoriu ca aplicarea sa se faca in mod prompt.

Functia de eliminare este si ea o functie adiacenta, care consta in eliminarea temporara sau definitiva a condamnatului din societate. Eliminarea temporara se realizeaza ori de cate ori pedeapsa inchisorii se executa in locuri de detinere, ceea ce apare necesar in cazul infractiunilor cu un grad inalt de pericol social. Eliminarea definitiva a condamnatului din societate nu este posibila decat in cazurile strict prevazute de lege, cand infractorului i se aplica pedeapsa detentiunii pe viata.

Astfel conturata, pedeapsa ca sanctiune penala s-a gasit uneori in situatia de a fi ineficienta si de a nu-si putea exercita functiile in cazuri particulare in care persoanele care comiteau faptele erau dintre cele care nu indeplineau conditiile generale ale responsabilitatii din acest domeniu. Este, spre exemplu, cazul alienatului mintal sau al minorului care nu raspunde penal si care nu pot suporta sanctiunea penala pentru ca lipseste temeiul unic al acesteia – infractiunea. Este tocmai motivul pentru care s-a resimtit nevoia de a se crea si un alt gen de sanctiuni, sanctiuni de drept penal de aceasta data, care sa completeze functiile pedepsei.

In acest fel au aparut masurile de siguranta ca mijloace de constrangere cu caracter pur preventiv, destinate inlaturarii unei stari de pericol si preintampinarii savarsirii faptelor prevazute de legea penala. Aceste „stari de pericol”, distincte de pericolul social pe care il prezinta infractiunea, sunt anume prevazute de legea penala si privesc, in genere, persoana celui care a savarsit infractiunea. Asa cum se arata in doctrina, prin continutul si natura lor juridica, masurile de siguranta apar ca un nou tip de sanctiune de drept penal, destinat sa inlocuiasca sau sa completeze pedeapsa in lupta impotriva criminalitatii; de aceea institutia masurilor de siguranta este cunoscuta astazi practic in toate legislatiile penale contemporane
.
Acestea fiind elementele de la care pornim in cercetarea noastra, consideram ca fiind de o importanta deosebita studierea monografica a confiscarii speciale ca masura de siguranta cu particularitati multiple, inclusiv in cadrul categoriei juridice din care face parte, si care are multiple reflectari si in instrumente juridice internationale elaborate si adoptate la diferite niveluri si sub egida unor organizatii internationale. Vom acorda o atentie aparte modului in care aceasta reflectare se face in concret, cu cercetarea instrumentelor juridice de relevanta speciala in materie, dar si analizei reglementarilor confiscarii speciale din diferite tari ale lumii.

Apreciem ca aceste elemente sunt foarte importante in prezent, cand legislatia penala romaneasca este intr-un accentuat proces de reformare si reasezare, in mod special pe linia alinierii la exigentele europene in materie.