Arătați (și) prin cuvinte iubirea pentru Evanghelie
Printre îndatoririle ierarhilor, preoților și diaconilor este și aceea de a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu, spre a face cunoscută oamenilor revelarea înaltelor învățături. Pentru aceasta, slujitorii Bisericii au nevoie de tâlcuirile marilor Părinți ai Bisericii, iar credincioșii, de credință multă, pentru a înțelege tainele Împărăției lui Dumnezeu.
„Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească!“ Aceasta este o preocupare permanentă pe care o recomandă marii duhovnici și trăitori nu doar din vremea noastră, ci din istoria celor două milenii de creștinism, timp în care mulți oameni au dorit să se apropie de Dumnezeu prin viețuirea lor.
La sărbătoarea Bunei Vestiri din anul 2025, am aflat că un preot paroh din București, slujitor la Biserica „Sfântul Dumitru – Poștă“, părintele Mihai Gojgar, a adunat câteva meditații la Taina Sfântului Maslu, tâlcuiri la pericopele evanghelice rânduite.
După ce am primit manuscrisul lucrării, părintele m‑a rugat să scriu câteva rânduri, un mic text, pentru a‑l publica în paginile cărții.
Nu puteam trece totuși peste asemenea rugăminte, oarecum neașteptată. Deși se cuvenea să scriu un text pe marginea acestor tâlcuiri ale autorului, preluând o parte dintre învățăturile și ideile expuse, nu voi face acest lucru într‑o formă exclusiv didactică.
Pentru slujitorii Bisericii care citesc Evangheliile de la Sfântul Maslu, cât și pentru credincioși, învățăturile care se desprind sunt de o covârșitoare importanță.
Între acestea se află cuvintele de învățătură despre moștenirea vieții celei veșnice, la care a râvnit un învățător de Lege, fapt pentru care s‑a apropiat de Domnul întrebându‑L: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?“ (Luca X, 25). Dialogul dintre acest învățător de Lege, care fie dorea să‑L ispitească pe Mântuitorul, cum ne spune Evanghelia, fie era sincer și doritor de a‑și schimba viața, ne relevă taina semenului nostru care are nevoie de ajutor, a celui adeseori căzut pe cale, „abia viu“ sau, în altă traducere, „aproape mort“. Ne întrebăm dacă noi, puși în fața unor astfel de situații, am avut milă față de cei aflați în suferință ori am trecut indiferenți pe lângă ei. Aproapele nostru este orice om care are nevoie de ajutor, dincolo de titluri, de poziția socială sau treapta ocupată în administrație, dincolo de lucrurile lumii trecătoare care adeseori sunt pentru noi prioritare, în detrimentul apropierii de Dumnezeu și a iubirii față de semeni, al socotirii oricărei persoane ca fiind aproapele nostru, zidit după chipul și asemănarea cu Dumnezeu.
Personajul biblic Zaheu dintr‑o evanghelie citită la Taina Sfântului Maslu este tulburător pentru cei care doresc să se întoarcă la Dumnezeu. Ce schimbare de opinie, ce atitudine, ce fapte fabuloase, covârșitoare! Făgăduiește să împartă jumătate din avuția sa săracilor! Oricât am vorbi despre acest subiect, fapta lui Zaheu covârșește orice cuvântare sau tâlcuire. Cine dintre noi oferă jumătate din avuția lui unor străini, fie și persoane pe care le‑au întâlnit cândva?
O altă Evanghelie amintește despre puterea pe care Mântuitorul a dat‑o ucenicilor, celor de atunci și celor de acum.
Dacă nu reușim vreodată să aducem mângâiere ori vindecare, va trebui să ne întrebăm ca și ucenicii care, altădată, la poalele Taborului, n‑au reușit să vindece copilul care avea un „duh mut și surd“. Văzând că nu‑l pot ajuta, L‑au întrebat pe Mântuitorul: „noi de ce n‑am putut să‑l vindecăm?” (Matei XVII, 19). „Pentru puțina voastră credință!“ (Matei XVII, 20) Dacă avem credință, vom putea muta și munții.
Urmarea lui Hristos, după cum a fost recomandată de Mântuitorul în Capernaum ucenicilor, este redată într‑o altă pericopă evanghelică care se citește la Sfântul Maslu. Această chemare a Mântuitorului, însoțită de porunca: „lasă morții să‑și îngroape morții“ (Matei VIII, 22), este mai mult decât actuală într‑o lume preocupată prea mult de sine, de egoul propriu și în care urmarea lui Hristos rămâne singura bucurie a vieții.
Asemănarea cu fecioarele înțelepte desprinsă dintr‑o altă pericopă, trebuie să fie dezideratul vieții noastre. Astfel, să nu ne asemănăm celor care au uitat de undelemn, ci a celorlalte, care și‑au împodobit candelele cu untdelemnul faptelor bune.
Ce mare bucurie să se recunoască în noi Domnul și să nu auzim vreodată cuvintele „Nu vă cunosc pe voi“ (Matei XXV, 12)! Sfântul Andrei Criteanul, într‑o prea frumoasă rugăciune din Canonul rânduit a fi citit în Postul Mare, ne spune „eu sunt drahma cea pierdută“, cu alte cuvinte oaia cea rătăcită, pe care Păstorul a vrut s‑o afle, și Îl roagă pe Mântuitorul: „dar aprinzând lumină în sfeșnic pe Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan caută și află chipul Tău“. Să ne rugăm mereu ca Dumnezeu să Se recunoască în noi!
Credința neclintită a femeii străine de neamul iudeilor este un model pentru puțina noastră credință. Evanghelia care vorbește despre femeia cananeancă din părțile Tirului și ale Sidonului ne învață că având stăruință în rugăciune, credință puternică și nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, vom avea parte de binecuvântare și bucurie. Cuvintele care încheie pericopa evanghelică, după o părută absență a reacției Mântuitorului, ne arată că Domnul văzând multele virtuți care‑i împodobeau viața, a apreciat‑o în mod deosebit, de aceea îi spune: „O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești!“ (Matei XV, 28). Evanghelistul Matei, în capitolul al XX‑lea, ne spune că fiica acestei femei s‑a tămăduit din ceasul acela...
Evanghelia a șaptea, după Sfântul Evanghelist Matei, ne vorbește despre felul cum priveau oamenii anumite întâmplări și felul cum privea Dumnezeu la oameni. Pasajul evanghelic ne spune că Mântuitorul a intrat în casa unui vameș cu numele Matei și a stat la masă alături de el și de alți vameși și păcătoși. Văzând fariseii și cărturarii că Mântuitorul Se afla la masă cu păcătoșii, au zis ucenicilor: „Pentru ce mănâncă Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?“ (Matei IX, 11). La această întrebare le răspunde: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctori, ci cei bolnavi. Dar, mergând, învățați ce înseamnă cuvintele: milă voiesc, iar nu jertfă; că n‑am venit să chem pe cei drepți, ci pe păcătoși la pocăință“ (Matei IX, 12‑13).
Citind aceste pagini, mă gândesc la faptul că fiecare dintre slujitorii Bisericii trebuie să‑și aleagă unul sau mai multe versete din Evangheliile rânduite cu înțelepciune de Părinții Bisericii, care împodobesc și oferă putere sfintelor slujbe, vorbindu‑ne despre vindecare, iertare, credință și despre faptul că „nu cei sănătoși au nevoie doctor, ci cei bolnavi“ (Matei IX, 12).
Să pregătim mereu măcar câteva cuvinte pe care să le împărtășim celor prezenți la Taina Sfântului Maslu, după cum avem obligația de a vorbi la fiecare Liturghie, la Sfintele Taine, Laude și ierurgii, despre milostivirea fără de margini a lui Dumnezeu, descoperită nouă la „plinirea vremii“ (Galateni IV, 4), când Dumnezeu S‑a întrupat, ca pe om să‑l facă dumnezeu după har, cum spuneau marii Părinți sau, mai accesibil nouă, pe om să‑l ridice către Dumnezeu.
Parcurgând aceste tâlcuiri, am convingerea că toți cei care vor citi paginile lucrării părintelui Mihai Gojgar se vor bucura de înțelesul profund al celor șapte Evanghelii de la Taina Sfântului Maslu pe care‑l vor împărtăși tuturor celor din jur spre rodire, nu doar auzind cuvântul, ci și împlinindu‑l.
Îl fericesc pentru timpul pe care îl petrece tâlcuind pericopele evanghelice, pentru ceasurile acordate propovăduirii cuvintelor Adevărului, pentru lucrarea împlinită întru slujirea Bisericii și pentru iubirea pe care o arată Stăpânului, Căruia Îi slujește cu toată inima.
Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul,
Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor