Sine ira et studio.
Tacit, Anale
Societatea românească parcurge, în prezent, o complexitate de schimbări economice, sociale, penale. Toate aceste schimbări nu au cum să nu afecteze și o parte mai puțin cunoscută a societății noastre – penitenciarul.
În general, societatea nu acordă o atenție deosebită vieții din penitenciare. Adesea, stârnește interesul doar etapa comiterii infracțiunii și cea a derulării anchetei. Odată ajuns după gratii, rareori infractorul mai prezintă interes pentru mass‑media și publicul larg. Cel mult, poate prezenta interes pentru mediul academic, pentru cercetători.
Sistemul penitenciar nu este o realitate care se desfășoară în afara societății. Este parte componentă a societății, cu puternic impact asupra ei.
Normele europene pun accentul pe „umanizarea pedepsei”, adică pe executarea pedepsei în condițiile respectării demnității umane, dar, mai ales, în condițiile asigurării unei dezvoltări umane optime, iar penitenciarul românesc trebuie să ofere condițiile minime asumate în actele normative interne.
Chiar dacă deținutul este „invitat să contribuie la propria schimbare pozitivă” (Gheorghe, 2016, p. 210), rolul determinat în dezvoltarea unor intervenții eficiente revine sistemului penitenciar, prin actorii sociali implicați.
Sistemul actual, referindu‑mă aici la sistemul educațional și sistemul execuțional, nu își asumă prea multe responsabilități pentru faptul că acești tineri vor deveni adulți dezavantajați „candidați la sărăcie, vulnerabili la schimbările sociale, prezentând risc de decompensare patologică sau manifestări antisociale” (Stoltz, 2000, p. 8).
Dacă eșecurile sociale din domeniul economic sau politic pot fi atenuate prin implementarea unor măsuri legislative imediate sau de natură economică, eșecurile la nivelul individului, în special în ceea ce privește educarea tânărului individ, determină consecințe pe termen lung.
Începând din anul 2006, lucrez în sistemul penitenciar, respectiv în cadrul penitenciarului Ploiești, iar ca specialist, derulând activități directe cu deținuții tineri, m‑a preocupat în mod constant înțelegerea particularităților acestei categorii de infractori. Ascultându‑i pe cei încarcerați, tind să cred că perioada încarcerării este interiorizată ca o experiență „traumatizantă”, care le marchează destinul. Pentru unii dintre deținuții tineri, penitenciarul ajunge să reprezintă „acasă”.
Eșecul în plan social este adesea perceput ca o continuare a eșecului în plan școlar (Stoltz, 2000). În aceste condiții, se pune întrebarea dacă sunt adaptate intervențiile educative la nevoile reale ale acestei categorii sociale? În ce măsură educația din penitenciar răspunde totodată și nevoilor societății?
Toate aceste întrebări ar trebui să dea mult de gândit actorilor sociali cu interese în reducerea delincvenței în rândul tinerilor.
Ca un cercetător critic, trebuie să recunosc că această cercetare a reprezentat o provocare pentru mine. Pe de o parte, ca angajat în sistemul penitenciar, chiar coordonator al departamentului de reintegrare socială, poți fi tentat să te lași influențat de eforturile (de altfel, destul de consistente) sistemului. Pe de altă parte, ca un cercetător critic, trebui să analizezi rezultatele demersurilor educaționale derulate cu tinerii infractori.
Pentru a fi sigură că lucrarea va fi una obiectivă, am plecat de la stabilirea unui cadru critic‑interpretativ de cercetare. Se poate aprecia că această cercetare este una multidisciplinară, pentru că, deși se poziționează pe o direcție educațională, formarea și experiența mea din psihologie, precum și experiența de lucru din domeniul juridic, mi‑au permis o abordare mai amplă.
De asemenea, mi‑am propus ca cercetarea să nu rămână doar un titlu într‑un raft de bibliotecă. Am apreciat întotdeauna acele studii care au o finalitate practică. Mi‑am dorit ca acest proiect de cercetare să fie un instrument pentru a crea cadrul unei schimbări. Am sperat să merg dincolo de suprafață și de posibile recomandări (care rămân adesea doar în stadiul de recomandări) și să pot oferi o înțelegere holistică a demersului de reintegrare psiho‑educațională a tinerilor delincvenți.
Din acest motiv, cercetarea are și o parte aplicativă, sub forma unui program de formare profesională continuă destinat specialiștilor care derulează activități cu tinerii infractori, dar care poate fi extins și pentru alte categorii de specialiști implicați în munca cu tinerii aflați în diverse situații de risc.