Volumul de fata este despre atasament. Iar atasamentul este despre relatii. Este despre modul in care functionam alaturi de ceilalti si despre cum cautam caldura apropierii. Este despre modelele care se impregneaza in noi inca din primele zile de viata, despre ceea ce invatam ca sunt relatiile si despre felul in care ne raportam la acestea.
Legaturile de atasament reprezinta nu numai modalitati de supravietuire, ci si tipare comportamentale persistente in timp si rezistente la schimbare. Sunt traite cu intensitate si dirijeaza actiunile, orientarile, alegerile. Odata venita pe lume, fiinta umana (si nu numai fiinta umana) are nevoie sa se ataseze de o persoana care ii poate oferi sprijin si caldura. Devine un scop in sine cautarea apropierii... un scop mai degraba inconstient, inradacinat in instinctul de conservare. Copilul mic detine parca pseudoconstiinta faptului ca nu poate subzista singur si incearca din rasputeri sa se afle in apropierea unui adult care ii poate oferi protectie si siguranta.
Copiii crescuti in medii sigure, invata ca lumea este un loc bun, in care se pot dezvolta sanatos si pe care o pot explora cu curaj, ca exista undeva in apropiere niste adulti disponibili si receptivi care pot interveni la nevoie. In schimb, copiii crescuti in medii reci sau ostile, cu parinti neatenti sau neglijenti, vor fi mult prea preocupati de propria (ne)siguranta pentru a mai avea energie de investit in explorarea lumii. Din acest motiv deschiderea catre cunoastere poate fi prejudiciata major la copii cu stiluri de atasament insecurizante.
Stilurile de atasament definesc persoana. Asa cum s‑au construit pe parcursul copilariei mici, aceste tipare de relationare sunt purtate intreaga viata, manifestandu‑se in toate relatiile ulterioare. Nu de putine ori, oamenii cer ajutorul psihoterapeutilor pentru a resemnifica intr‑un fel sau altul sistemul de atasament atat de bine impregnat in psihismul lor. Alteori, oamenii nu isi explica de unde provin modelele de functionare neadecvate, si le numesc toxice. Nimic nu este toxic aici. Este vorba doar despre interpretarea relatiilor, despre modul in care intra si ies din relatii, despre ceea ce simt fata de un partener si asteapta de la acesta. In oricare dintre aceste cazuri, intai de toate trebuie identificate tiparele de atasament, explicate comportamentele adiacente lor si abia apoi incercata o interventie.
Atasamentul vorbeste despre cum am fost tratati in copilarie, despre cum am invatat ca trebuie sa relationeze oamenii. Este o lectie repetata de nenumarate ori pana ce este invatata si aplicata in orice context: in grupul de prieteni, la scoala, in relatiile romantice, la locul de munca. El descrie felul in care iubim si ne lasam iubiti, felul in care gestionam conflictele cu ceilalti, reactiile pe care le avem atunci cand suntem dezamagiti sau raniti. Exista persoane care prefera sa se retraga, sa‑si traiasca dramele personale in solitudine (evitante), sau persoane care se ingrijoreaza cu privire la propria valoare si la cat de demni de iubire pot fi (anxioase). Exista in mod evident si persoane libere de aceste presiuni (securizante). Daca am intelege ca aceste stiluri, desi adanc impregnate in noi, au o explicatie clara si pot fi ajustate intr‑o oarecare masura, viata ar deveni mai tolerabila, relatiile mai acceptabile, bucuria de a trai ar fi mai mare.
Desi ni s‑a impus sub o forma sau alta, desi vine sa amprenteze toate relatiile ulterioare, stilul de atasament nu trebuie sa fie considerat o povara, ci mai degraba o componenta a fapturii umane, care poate fi gestionata sau cel putin inteleasa.