Multidisciplinaritatea si educatia academica. Dialoguri argumentate - Gheorghe Savoiu, Ion Iorga - Siman

Gheorghe Săvoiu & Ion Iorga – Simăn

MULTIDISCIPLINARITATEA ŞI EDUCAŢIA ACADEMICĂ

Editura Universitară, Bucureşti, 2011

Unidisciplinaritatea în sens deschis, fără pretenţia de a cunoaşte tot, este un stadiu firesc al dezvoltării educaţiei academice, dar disciplinele au evoluat atât de rapid, încât fără abordarea multidisciplinară a unui segment de realitate educaţia nu mai este nici măcar utilă, iar a aspira la eficienţă devine o veritabilă utopie. Multidisciplinaritatea complexă nu înseamnă simpla juxtapunere sau coexistenţă a disciplinelor într-un acelaşi domeniu de studiu, ci este acompaniată de o trecere prin interdisciplinaritate (un transfer permanent informaţional şi metodologic de la disciplină la disciplină) către transdisciplinaritate ca finalitate educaţională academică, în sensul limitativ al unei ample dizolvări a tuturor ştiinţelor într-una singură, o fuzionare complexă într-un univers uriaş ştiinţific sau multivers al ştiinţelor contemporane. În procesul de învăţământ, profesorul este cel dintâi obligat a face saltul calitativ prin acumularea de informaţii necesare, din mai multe domenii educaţionale, despre acelaşi obiect de realitate, pe care doreşte să-l expună dialogului său cu studenţii. Dar tot aşa cum sunt prinse maimuţele în Africa, unde vânătorul pune o piatră într-o scorbură cu un diametru apropiat dimensiunii pietrei, iar maimuţa din curiozitate bagă mâna acolo şi încearcă zadarnic să scoată piatra, tot astfel şi formatorul unidisciplinar rămâne captiv pasiunii sau fricii de a nu pierde apetitul pentru propria disciplină... Ca şi maimuţa, care ar putea să-şi scoată oricând mâna din scorbură şi să plece fără a fi prinsă de vânător, tot astfel profesorul format şi formator de tip unidisciplinar, la rândul lui, de îndată ce nu vrea să aleagă alternativa multidisciplinarităţii, devine prada sigură a timpului, singurul dascăl care îşi ucide toţi copiii, limitându-le orizonturile devenirii prin educaţia unidimensională, într-un spaţiu cu „n” dimensiuni... Dialogurile sunt argumentate de către autorii abreviaţi prin S.G. şi I-S.I., un statistician şi un fizician, ce ascund în interiorul lor un poet şi un pictor, un economist şi un inginer, un pedagog şi un manager educaţional, un cercetător metodologic şi teoretizant şi un cercetător pragmatic şi experimentalist. Ele devin astfel o translatare din gândirea articolelor în discursul exemplificat specific seminarizării, o regândire a tematicii unor articole scrise în spiritul formării de lungă durată şi al educaţiei cu impact multiplu, o unificare a unor puncte de vedere care se referă la metode şi instrumente alternative, teorii diferite, ştiinţe distincte reunite în abordări multidisciplinare etc. Dorinţa autorilor a fost aceea de a ieşi din nefireasca realitate a spiritului universitar contemporan şi de a menţine convingerea continuităţii nobilei misiuni academice, conform căreia o universitate este în primul rând o şcoală, şi, abia după aceea, un institut de cercetare,  contribuind cu modestie la confirmarea unui adevăr remarcat de Thomas Carlyle şi potrivit căruia orice universitate trebuie să fie totodată şi „o mare colecţie de cărţi”...

10.10. 2011

La mulţi ani!