Cesar Borgia

Cesar se intoarse la Lucrezia. Numai ea mai stia sa-l farmece cu ciudateniile ei, cu prefacatoriile, cu atitudinile gratioase. Acum avea saptesprezece ani si un gat delicat de turturea. Isi scutura capul pentru ca valurile de par sa i se reverse pe umeri. Chiar cuvantul carne era prea grosolan pentru ea. Era mangaiere, lumina, fiori de gheata prevestind moarte. Abia o gasea in asternut. Trupul ei serpuitor, alunecos, parea ca-si pierde fiinta. Gura ei zambea, amagea, era o vedenie, un suflet. Cesar se mira ca e calda. Uneori, buzele ei apasate prea tare, crapau. Stia ca e inselat. Ar fi vrut s-o tina numai langa el, s-o inlantuie, s-o stie traind alaturi de el, adormita, inchisa intr-o camera intunecata. Lucreziei ii placea sa-l infurie, sa se joace cu fiara. Cand barbatul ei se intoarse din Ostia, il retinu langa ea, prefacandu-se ca-l adora. Intr-o zi, mai mult in gluma, Cesar sopti ca-l va ucide. Lucrezia zambi. Aceste vorbe pronuntate in ras il zguduira pe Cesar, ii ramasera agatate de buze. Soarele de martie il tulbura. De ce sa nu-l ucida pe Giovanni? Il si vedea agonizand, gaurit de lovituri de spada, livid, pierzand sange, dandu-si ultima suflare.