📦 TRANSPORT GRATUIT PESTE 120 LEI
Urmărire comenzi / vânzări: 0745 200 357
Propuneri manuscrise: [email protected] : 0745 204 115
RO 
Engleza
Interviu cu Roxana Pană
autoarea romanului Osul de lapte
autoarea romanului Osul de lapte
Ați început să scrieți „Osul de lapte” în facultate, însă manuscrisul a rămas ani întregi în așteptare. Ce s-a schimbat în dumneavoastră în acești ani? Ce a trebuit să se întâmple pentru ca povestea să poată fi, în sfârșit, terminată?
S-au schimbat multe în viața mea, m-am căsătorit, am devenit mamă, m-am mutat din București undeva la țară, dar în mine, în spiritul meu creator nu s-au schimbat prea multe. A fost de parcă aș fi apăsat un buton și aș fi pus pauză, iar într-o zi, extenuată fiind, prinsă în rutina zilnică cu copiii, am simțit nevoia de a mă reîntoarce la mine, la ziua în care am apăsat butonul acela. S-a întâmplat de multe ori să recitesc din ceea ce am scris în liceu sau facultate și să nu mă mai regăsesc în acele cuvinte sau idei. Dar când am început să citesc din nou din ,,Osul de lapte” mi-am dat seama că nu aș fi modificat prea multe și am continuat într-o dimineață povestea, de parcă aș fi lăsat-o cu o zi înainte deoparte. În plus, m-a pus foarte tare în alertă tot ce se întâmplă acum cu Inteligența Artificială și cu valul de texte lipsite de miza unei trăiri reale. Am simțit o nevoie de a scoate cartea în lume – de a pune pe hârtie o poveste scrisă cu sânge, carne și dinți de om, înainte ca totul să fie înecat în conținut sintetic. Și, desigur, a trebuit și să mă pierd puțin în haosul maternității ca să pot să realizez câtă nevoie am și de un moment în care să fiu doar eu cu mine.
Pauza de la roman a fost dedicată venirii pe lume a copiilor. Privind cartea terminată, simțiți că ați revenit la un manuscris vechi sau că v-ați întâlnit cu o versiune mai tânără a dumneavoastră care avea încă ceva important să vă spună?
Am simțit doar că fraza pe care o țineam strâns în mine avea nevoie de punct. Și da, m-am întâlnit cu o versiune mai tânără… a fost ca o reîntâlnire peste timp cu o femeie care purta deja în ea toată intuirea poveștii. Mi-a amintit cine eram dincolo de rolul de mamă și mi-a dat curajul să duc la capăt o voce care a așteptat răbdătoare să fie ascultată.
„Osul de lapte” vorbește despre traumele care se transmit dintr-o generație în alta, uneori fără să fie rostite. Cât de mult credeți că purtăm în noi poveștile celor care au venit înaintea noastră și, mai ales, putem rupe cu adevărat un astfel de lanț?
Sunt convinsă că nu moștenim doar un nume, o culoare de ochi sau o bucată de pământ…, ci și altele… de exemplu, frici calificate. Eu cred că existența noastră este fundamental circulară. Nu trăim într-o linie dreaptă care se desprinde simplu de trecut, ci într-o spirală în care aceleași teme, aceleași răni și aceleași întâlniri se reîntorc sub alte măști. Tocmai de aceea, în roman se regăsesc atâtea întâmplări oglindite, atâtea ecouri transgeneraționale – de la gesturile femeilor până la simetria stranie dintre figura lui Ștefan din 1965 și cea a profesorului Damian din 2010, de la gâza aurie care apare la plantarea nucului în 1900 și reapare în 2050, până la legăturile dintre fricile primare și sentimentul simțit în fața morții.
În carte, Ștefan, băiețelul care trăiește cu teroarea că pierderea unui dinte înseamnă dezmembrare, devine cheia închiderii cercului familial. El duce masa de nuc în trapeza unei biserici și îi înșurubează picioarele cu propriile mâini. Acea înșurubare este actul final de restaurare a ordinii: un bărbat din familie preia datoria și o plătește, iar masa nu mai stă într-o casă bântuită de tăceri, ci devine pură.
Eu cred că lanțul se rupe la un moment dat, printr-un gest de asumare și iertare, uneori aparent banal – printr-un cuvânt, prin punerea la loc a unor șuruburi sau prin decizia simplă de a nu mai da durerea mai departe.
Simbolul „osului de lapte” pare să marcheze momentul în care inocența trebuie abandonată pentru ca viața adevărată să înceapă. Pentru dumneavoastră, care este momentul în care un copil încetează să mai fie copil?
Romanul este, de fapt, despre rădăcini – despre tot ceea ce vine din trecutul nostru.
Pe de o parte, avem moștenirea sufletească, simbolizată în carte de un martor tăcut: Nucul. Cu rădăcinile lui adânci și vineții, el poartă tot ce primim pe cale emoțională: traumele ascunse, fricile care ne strâng de gât noaptea sub plapumă, durerile femeilor abuzate și blestemele aruncate la nervi. Dar tăierea nucului nu reprezintă finalul. El nu dispare, ci se transformă în masă – o masă de nuc masivă, grea, neclintită, care ocupă tot aerul din odaie. Ea devine locul unde se pune pâinea caldă, unde se face dragoste, dar și locul pe care se așază sicriul. Nucul tăiat devine astfel o structură solidă: singurul lucru care nu se clatină când restul lumii se prăbușește.
Pe de altă parte, dintele de lapte reprezintă rădăcina fizică – adică ceea ce moștenim direct în trup, prin sânge și prin carne. El poartă fragilitatea noastră în fața timpului, boala care ne pândește, schizofrenia sau metastazele care ne macină scheletul. Dintele de lapte este osul mic, sângeriu și vulnerabil, care ne amintește că suntem moi, fragili.
Cred că, metaforic vorbind, un om încetează să mai fie copil atunci când simte gaura din gingie…o rană care îl sperie că îl va lăsa știrb pentru totdeauna, dar mai apoi conștientizează că acolo urmează să crească ceva mult mai solid.
Cum o vedeți pe Ofelia? Este ea o victimă a trecutului, o supraviețuitoare sau o femeie care are puterea să-și schimbe destinul?
Ofelia este toate trei, dar în momente diferite ale vieții ei. Începe ca o victimă tăcută, devine o supraviețuitoare în momentul în care pleacă la București și încearcă să-și bandajeze rănile prin educație și cărți, dar ajunge, în final, o femeie care își asumă deplin puterea de a-și schimba destinul. Ea refuză să ducă mai departe fatalismul transmis subliminal de bunica Antoaneta – ideea că sângele le e tulbure și că nu le rămâne decât să ispășească. Prin fiecare alegere ulterioară, Ofelia decide să nu mai fie un simplu ecou al trecutului.
Romanul pare să pună o întrebare dureroasă: cât din ceea ce devenim este alegerea noastră și cât este rezultatul rănilor pe care le-am primit înainte de a putea alege? Unde credeți că începe libertatea unui om?
Libertatea nu înseamnă să te prefaci că trecutul n-a existat sau să fugi de el. Libertatea începe în momentul în care îți dai seama că ești în acel cerc și alegi să faci lucrurile altfel. Când trăiești o durere veche, o recunoști, dar alegi să nu o mai dai mai departe. Libertatea e atunci când te oprești și spui: „Până aici a fost povestea lor, de aici începe a mea”. Așa cum face și Ofelia, încearcă să construiască o viață nouă, iar unul dintre gesturile cele mai importante este cumpărarea unei mese de nuc pentru apartamentul lor, ca o acceptare a trecutului, pe care îl așază în mijlocul căminului lor. Masa nu este aceeași din casa veche, însă alegerea lemnului repetă inconștient tiparul familial. Romanul sugerează astfel că trauma nu se transmite prin obiecte, ci prin formele emoționale pe care oamenii ajung să le considere „acasă”.
Dacă cititorul ar rămâne cu un singur gând după ce închide cartea, care ați vrea să fie acela?
Știu că „Osul de lapte” nu este o carte comodă și probabil nu e genul de lectură pe care să o guste toată lumea, mai ales în ritmul grăbit al tinerilor de astăzi. Nu mi-am dorit nicio secundă să scriu ceva doar pentru a fi plăcut, ușor de digerat sau la modă. Mi-am dorit să scriu ceva profund, ceva care să coboare până la nerv, să doară, dar să și vindece.
Aș vrea ca cititorul să rămână cu sentimentul că suntem, cu toții, asemenea lemnului de nuc: purtăm în noi crăpături, noduri și umbre adânci, o rădăcină puternică, un trecut, dar sub toate aceste stratificări ale durerii, fibra rămâne densă, neputrezită și gata oricând să susțină greutatea vieții.