Interviu cu Zully Mustafa
[Autoarea romanului Până nu ni se face dor]
Zully... despre ce scrie un jurnalist în intimitatea lui, în jurnalul și cartea lui?
Nu mai sunt jurnalist pe un stat de plată din 2015, dar, desigur, nu s-o pot scoate niciodată jurnalistul din mine, numai că-l folosesc atunci când trebuie să mă documentez pentru o carte, pentru o călătorie sau pentru articolele pe care le scriu despre educație. Într-un jurnal anume, adică într-un caiet în care să-mi așez gândurile de peste zi, nu am mai scris din 2006. Mă gândesc de câțiva ani buni să-l reiau, pentru că am nevoie să vorbesc undeva numai cu mine, undeva unde să nu mă adresez publicului. Eventual să-l descopere cineva când nu mai sunt. Sau poate o să-l ard, cum am făcut în trecut cu celelalte. Sunt genul de scriitor care mai mult aruncă decât lasă publicului, cu toate că lumea zice că scriu mult. Ei bine, scriu și mai mult.
Cel mai recent roman lansat este “Până nu ni se face dor”. Cui se adresează povestea (ce fel de oameni?)
”Până nu ni se face dor” e publicat recent, într-adevăr, dar e scris încă din 2008. Am pierdut toate textele de acolo la un moment dat, dar apoi parcă a reapărut din neant, când nici nu mai țineam minte că-l scrisesem. Am luat-o ca pe un semn, că trebuie dăruit oamenilor care au pierdut ceva (tinerețea, o iubire sau un prieten) și apoi le-au regăsit din senin, fără să se mai aștepte la asta. Oamenilor care s-au maturizat și s-au resemnat cu pierderile, regretele, despărțirile, dar într-o zi i-au ajuns din urmă. Mi-aș dori ca această carte să fie ca o poartă de trecere într-un timp al tinereții lor, un tunel al nostalgiei, ca o melodie pe care n-ai mai auzit-o de mult, dar care-ți stârnește unele amintiri.
Unde l-ai scris? Prin ce stări ai trecut?
Cea mai mare parte a lui, cam trei sferturi, a fost scrisă în București (anii 2006-2008). A fost perioada cea mai plină de trăiri, eram în plină tinerețe, dar în același timp aceste eșantioane de viață, aceste crâmpeie folosite ca pretext pentru a sublima niște stări sufletești, erau desprinse din poveștile Bucureștiului, dar și porniri de plecare spre altceva. Stările prin care am trecut sunt cele din roman, doar acțiunile diferă. Multe sunt inventate, ca de exemplu ”Bărbatul cu țigara”, dar acolo, în acea fantezie, se ascunde o dorință, o proiecție, o stare la care poate m-am gândit. Nu mai știu. Cel mai interesant la cartea asta este că am scris-o nu cu gândul de a fi publicată. Am scris-o pentru mine. Poate de-aia am și pierdut-o și mult timp nu m-am mai gândit la ea. Atunci când am regăsit manuscrisul, deja aveam alte romane scrise înainte. L-am recitit cu ochiul critic al scriitorului și i-am adăugat finalul, plus corecturile de rigoare. Nu știu dacă aș mai putea scrie o astfel de carte, cred cu tărie că și scriitorii scriu anumite cărți la anumite vârste. Sentimentele, trăirile au propria lor viață, propria lor vârstă. Într-un fel scrii la 25 de ani, într-un alt fel scrii la 35 și altfel la 47. Face parte din procesul de maturizare.
Sunt cărțile tale pentru copii și tot cărțile tale, pentru adulți.. cum îți împarți sentimentele, trăirile și gândurile?
E simplu. Când scriu pentru copii mă gândesc la un copil care ar vrea să audă o poveste. De multe ori, îl fac pe el personaj de poveste. În ”Balada căpșunilor fără culoare”, cele două căpșuni aventuriere sunt doi copii pe care în realitate îi cheamă Ștefan și Catrinel. Acum sunt mari, desigur, dar povestea va rămâne tot timpul pentru copiii de 3 și 5 ani, așa cum aveau ei atunci. Întotdeauna este vorba de un copil sau mai mulți cărora vreau să le spun o poveste frumoasă, care să-i amuze și din care să învețe ceva, fără să aibă impresia asta.
Pentru adulți e mai simplu. Am mai multă libertate de mișcare. Nu împart gândurile, le așez, le ordonez, le disciplinez.
Ce te caracterizează ca și scriitoare?
Bucuria de a spune povești, atât pentru oameni mari, cât și pentru copii. Îmi place să știu că prin cuvintele mele creez lumi, ating suflete, pun pe gânduri pe cineva, îi stârnesc dorința de a călători, de a vedea alte lumi prin ochii mei și de a se întoarce mai bogat sufletește. Dacă reușesc asta, atunci nu scriu degeaba.
Ce vrei să le oferi celor care îți citesc cărțile?
Bucuria de a mai dori să citească și alte cărți.
O viață la care pot visa.
O lume la care pot tânji.
Modele de viață pe care să-și dorească să le urmeze.
La ce lucrezi acum?
Acum lucrez la o carte care se numește ”Avioane, autobuze, mistreți” - o carte de călătorii din experiența mea de ghid prin lumea întreagă.
Și la ce visezi cel mai mult?
După o anumită vârstă, nu prea mai visezi. Nu că nu ar fi frumos, dar nu mai ai timp.
Dar mi-aș dori foarte mult să-mi reeditez cărțile și să le public pe următoarele. Pentru că ce e un scriitor fără cărțile lui?