Există cărți care se scriu o dată. Și există proiecte care se reînnoiesc an de an, cu fidelitatea unui ritual — nu dintr‑o obligație academică, ci din convingerea că cel mai autentic omagiu adus unei creații culturale mari nu este discursul comemorativ, ci creația însăși. Înapoi la Blaga. Relecturi filosofice și resemnificări contemporane este cea de‑a noua carte dintr‑un astfel de proiect: nouă volume, nouă ani de întoarcere la același izvor, inclusiv în anii grei ai pandemiei, când lumea se retrăsese în sine și tocmai atunci vocea lui Blaga — vocea care a gândit misterul, limita și tăcerea fecundă — s‑a dovedit mai necesară ca oricând.
De ce Blaga? Și de ce, mereu, înapoi la Blaga?
Pentru că opera blagiană nu este un monument care se vizitează, ci un câmp viu în care fiecare generație sapă și descoperă altceva. Filosof și poet, dramaturg și eseist, teoretician al culturii și al cunoașterii, Lucian Blaga a fost el însuși o voce polimorfă — gândul său s‑a mișcat liber prin metafizică, estetică, epistemologie, teologie, antropologie, filosofia matematicii și a științei, poezie, teatru. Nu e de mirare, atunci, că și comentariul său e polimorf, că fiecare carte din această serie aduce cu sine un nou mozaic de perspective, fiecare contribuție adăugând o nuanță distinctă unui portret deja complex.
Volumul de față reunește voci mature și voci tinere, voci din interiorul spațiului cultural românesc și voci venite de dincolo de granițe — din America Latină, din lumea anglo‑saxonă, din India —, voci ale filosofilor și ale filologilor, ale criticilor literari și ale pedagogilor, ale cercetătorilor consacrați și ale celor care fac primii pași pe drumul reflexiei riguroase. Această diversitate nu este accidentală: ea reflectă exact caracterul universal al moștenirii blagiene, capacitatea ei de a genera dialog dincolo de meridiane, discipline și generații.
Contribuțiile reunite în secțiunea Studii și eseuri explorează teritorii noi și reconectează vechi noduri interpretative. Ioan Biriș urmărește fascinanta afinitate dintre gândirea blagiană și modelul geometric, descoperind în geometria non‑euclidiană un instrument privilegiat pentru explicația antropologică. Constantin Stoenescu pune față în față două destine intelectuale europene — Blaga și Koyré —, cercetând în ce fel revoluția științifică a modernității a modelat filosofia culturii. Adrian Marcu realizează o îndrăzneață apropiere între cunoașterea luciferică a lui Blaga și fenomenologia saturației a lui Jean‑Luc Marion: două filosofii ale limitei care, pornind din spații culturale diferite, ajung să vorbească, surprinzător, aceeași limbă a misterului și a excesului de sens. Ioana Nicolescu găsește, în paralela Blaga–Levinas, o critică implicită a oricărei tentații de totalizare a realului, arătând că tăcerea în fața Celuilalt și tăcerea în fața misterului sunt, în fond, gesturi înrudite.
Florin Lobonț deschide un dialog neașteptat între Blaga și Peter Kingsley, plasând filosofia românească în conversație cu tradițiile presocratice redescoperite. Valeriu Sofronie citește teatrul blagian ca pe o liturghie a creației, un spațiu scenic în care se joacă, la scară cosmică, drama mântuirii. Marius Golea reexaminează cu răbdare și luciditate disputa Stăniloae–Blaga, una dintre cele mai acerbe confruntări intelectuale ale secolului trecut, desprinsă acum de patimile momentului. Eugeniu Nistor oferă o panoramă comprehensivă a filosofiei blagiene, utilă atât cercetătorului avizat, cât și celui care se apropie pentru prima dată de această operă.
Sorin Ciutacu apropie frumusețea blagiană de transcendentalismul lui Emerson, găsind că frumosul — ca semn al invizibilului — traversează granițele culturale fără să‑și piardă forța. Maria Sinaci analizează modelul bifurcației epistemice, în vreme ce Cristian‑Alexandru Teleucă cercetează metoda dogmatică în raportul ei dialectic cu gândirea speculativă. Alexandru‑Ioan Cânda propune o lectură semiotică originală, prin grila tensegritică. Gabriel Hasmațuchi reconstituie cu acribie anii de ucenicie filosofică ai lui Blaga, perioada formatoare adesea trecută prea repede cu vederea. Henrieta Șerban recuperează conceptul de kitsch în lumina legii non‑transponibilității, un exercițiu de fidelitate față de instrumentarul teoretic blagian. Slaymen Bonilla trasează un arc neașteptat de la Marele Anonim la figura filosofului‑șaman. Michael S. Jones și Maria‑Antonia Vlad ridică o problemă stringentă pentru viitorul receptării internaționale: cum se traduce Blaga în engleză, ce se câștigă și ce se pierde în această trecere? Aarohi Mhatre explorează relevanța cunoașterii luciferice pentru filosofia pentru copii — o apropiere care dezvăluie că smerenia cognitivă, atât de dragă lui Blaga, este, de fapt, prima virtute a oricărei minți autentice. Luminița Gheorghiu și Doris Plantus aduc, fiecare în felul său, o lectură personală și sensibilă — una analitică, urmărind matricea stilistică în poezie, cealaltă confesivă, arătând că Blaga poate fi, pur și simplu, al tău. Ramona Băluțescu explorează cu sensibilitate lirică resursele temporale ale poeziei blagiene, urmărind cum sintagma „de mai încolo” configurează o axă a timpului suspendat — proprie viziunii în care Blaga face din așteptare o formă de cunoaștere.
Secțiunea Voci tinere este, poate, cea mai emoționantă parte a acestui volum. Ea dovedește că proiectul editorial funcționează și ca un spațiu de inițiere: liceenii care semnează aceste pagini nu imită discursul academic consacrat — ei aduc spontaneitate, curaj interpretativ, o prospețime a lecturii care ne amintește că Blaga nu aparține exclusiv specialiștilor. Diana Vlăsceanu urmărește drumul ca motiv fundamental în lirica blagiană; Maria Oproiu construiește o grandilocventă gigantomachie a spiritului, punând față în față Blaga, Nietzsche, Cioran, Dostoievski și Camus în fața aceleiași întrebări despre om; Alexia Măciucă pledează, cu eleganță, împotriva clarității — pentru o cunoaștere care iubește și nu deposedează; Adelina‑Ștefania Grăunceanu, Briana Gheorghe și Marta Achim propun un dialog socratic în jurul dramei Ivanca, probând că teatrul lui Blaga poate fi și teren de exercițiu filosofic viu. Ultimul debutant, Mihaela Mălaia ne propune un studiu despre relația structurală dintre Blaga și Goethe, urmărind cu finețe felul în care metoda morfologică goetheeană modelează în adâncime sistemul blagian.
Blaga scria, cu acea seninătate care i‑a aparținut, că omul trăiește în lumea în care el însuși pune mister. De peste o sută de ani, opera sa pune mister în cultura română și nu numai — un mister fertil, generator, care nu paralizează, ci invită la gândire, la poezie, la dialog. Cel mai bun mod de a onora această moștenire nu este să o depunem în vitrină, ci să continuăm să o întrebăm, să îi cerem socoteală, să o aducem în conversație cu lumea de azi.
Aceasta facem, an de an, cu fidelitate și bucurie.
COORDONATORII