IOAN BOGDAN LEFTER

Ion Bogdan Lefter (n. 11 martie 1957, Bucureşti) este un scriitor, critic literar, analist cultural şi politic, este profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti şi director editorial al revistei culturale aLtitudini.


A absolvit Colegiul Naţional „Sf. Sava” din Bucureşti (1976), apoi, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, specia­litatea Limba şi literatura engleză ‑ Limba şi literatura română (1981). La sfârşitul anului doi de facultate a fost trimis la cursurile de vară în Anglia. A fost director al revistei „Observator cultural”. A fost redactor‑şef al revistei literare „Contrapunct” şi analist politic al postului de radio Europa Liberă, secţia română. ªi‑a prezentat demisia de la revista „Observator cultural” în anul 2004 în urma scandalului provocat de publicarea unor recenzii la volumul lui Horia Roman Patapievici Omul recent. De asemenea, este prozator şi analist politic. A fost unul dintre reprezentanţii curentului optzecist în literatura română. În prezent, este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi director editorial al revistei „aLtitudini”. În perioada 1979‑1989 a fost membru activ al Cenaclului de Luni al Centrului Universitar Bucureşti şi al cenaclului Junimea al Universităţii din Bucureşti.


În 1986 îi apare volumul de debut în critica literară, o monografie dedicată lui Alexandru Ivasiuc, care primeşte în acelaşi Premiul G. Călinescu. Din 1998 publică foarte multe cărţi, aproximativ două trei volume pe an, dintre care cele mai importante sunt „Bacovia, un model al tranziţiei” un foarte interesant eseu despre poezia lui George Bacovia, şi „Recapitulare,a modernităţii”, un studiu de istorie literară care rezumă teza sa de doctorat.


Actualmente colaborator al emisiunilor de analiză politică ale Radio România Actualităţi.


Poezii. Proza Cinci (volum colectiv, în colaborare cu poetii Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Mariana Marin, Alexandru Musina, 1982), Globul de cristal, 1983, Proza în antologia Desant ’83, 1983.


 


Imperativul „curăţeniei din interior”


 


1. Consideraţi că România de azi este diferită de cea anterioară anului 1989? Din această perspectivă, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastră, de o magistratură de dinainte de 1989 şi de una de după 1989?


 


O schimbare politică atât de importantă, de masivă şi de radicală precum dezintegrarea regimului comunist transformă evident întreaga societate, inclusiv domeniul justiţiei. Cel mai rapid sistemul legislativ, chiar dacă nu peste noapte şi nu integral, nici definitiv. În ce‑i priveşte pe omenii care aplică noile reglementări, ei sunt la început cam aceiaşi, minus eventualele excluderi „revoluţionare”; apoi, în timp, înlocuirea treptată a corpului magistraţilor, ca şi a profesioniştilor din parchete şi din avocatură, se produce prin forţa biologică şi, vai!, cinică a lucrurilor. Cel mai greu se schimbă se ştie mentalităţile colective, care modelează atitudinile generale, etica şi „filozofia” comunitară, inclusiv cele profesionale.


Cum stăm cu justiţia şi în special cu magistratura la 20 de ani după schimbarea de regim? Privind situaţia din afara sistemului, avem la îndemână mai multe categorii de informaţii pe baza cărora ne putem forma o opinie: cele generale, statistice; datele empirice, recte cazurile concrete, din experienţa personală sau a unor apropiaţi; situaţiile prezentate în presă; şi percepţiile publice care se constituie din toate aceste date. Statisticile pun sistemul într‑o lumină foarte favorabilă, reducând complexitatea problemei la cifre, la procente teoretic pozitive: procent mare de magistraţi noi care au luat locul celor retraşi din activitate, eficienţă în soluţionarea valurilor apocaliptice de dosare din tribunale. Diagnosticul ar indica un corp profesional întinerit masiv în ultimele două decenii şi care‑şi vede de treabă în condiţii de grea suprasolicitare. În realitate, şi din ce vedem, şi din ce auzim sau citim, ştim că tocmai ea, justiţia, e unul dintre domeniile cele mai grav afectate de comportamente „deviante”, de la tratamentul dispreţuitor de care au parte cetăţenii obişnuiţi şi până la corupţie. Nu e doar o problemă de imagine, aşa cum se plâng magistraţii, care au şi ei dreptate să susţină că generalizarea e abuzivă; însă cazurile de „malpraxis” judiciar sunt îndeajuns de numeroase pentru a dovedi că păcatul e real, nu‑l inventează nici presa, nici „gura lumii”, iar proporţiile sale sunt considerabile.


Fără a mai intra în alte detalii, aş indica doar sursa primă, esenţială a acestei probleme etice: ea decurge din imposibilitatea de a garanta onestitatea magistraţilor prin autonomia lor de funcţionare. Pe de o parte, nimeni nu contestă ideea că nu se poate judeca drept fără independenţă şi inamovibilitate; dar acordarea acestora din urmă nu induce de la sine comportamentul moral. Cine e cinstit va putea rezista sub protecţia legii, dar necinstiţii nu vor face decât să profite şi să se lase mai departe corupţi, la adăpostul aceleiaşi legislaţii. Protejarea magistraţilor oneşti joacă pentru ceilalţi rolul de paravan pentru afaceri necurate.


E o dilemă din care nimeni nu ştie cum se poate ieşi: să diminuezi independenţa judecătorilor înseamnă să permiţi intruziuni, în primul rând ale politicului, ceea ce n‑are cum să nu aducă atingere procesului; dar dacă acorzi intangibilitate unor corupţi nu faci decât să le garantezi imunitatea perpetuă, lăsându‑i să‑şi facă mendrele. Soluţia nu poate veni din afară, căci ar echivala cu abolirea principiului mult prea important al independenţei justiţiei. Prin urmare, „curăţenia” trebuie să vină dinăuntru: Consiliul Superior al Magistraturii, Asociaţia Magistraţilor sau alte formule instituţionale ar trebui să instituie un control mai riguros al întregului sistem de justiţie şi să penalizeze mai sever abaterile, pînă la excludere. Soluţie bineînţeles teoretică; greu de imaginat că ea va fi pusă repede şi radical în aplicare…


 


2. Ar trebui trecută cu vederea colaborarea unor magistraţi cu serviciile Securităţii, dată fiind experienţa şi competenţa acumulată (ştiut fiind că un bun specialist se formează în mulţi ani) sau ar trebui ca aceste persoane să fie expuse şi îndepărtate din profesie? Soluţia din Germania de Est, unde, după căderea zidului şi reunificare, judecătorii din perioada comunistă au fost îndepărtaţi, este cea mai bună?


 


Putea fi şi la noi o soluţie atunci, la începutul anilor 1990. Între timp, influenţele „oculte” asupra actului de justiţie s‑au reaşezat pe noi baze, pe noile interese şi noile complicităţi ale vieţii politico‑economice postcomuniste. Criteriul „curăţeniei” din sistem ar trebui să fie corectitudinea „la zi”, deci în primul rând cea din ultimii 20 de ani, nu cea de dinainte, când intervenţia brutală a regimului în actul de justiţie poate fi invocată şi drept circumstanţă atenuantă pentru magistraţi, cărora, cel puţin în anumite speţe, şansa onestităţii le era refuzată de plano. ªi: e exclus ca un fost colaborator al Securităţii sau al structurilor comuniste care interveneau direct în tribunale să fie astăzi mai cinstit decât colegi ai săi care, fără să aibă asemenea „pete la dosar”, s‑au lăsat corupţi de banii mulţi ai economiei de piaţă? Mai ales că, din câte se spune, în toate instituţiile statului s‑a produs o dezamăgitoare preluare a obiceiurilor celor mai vârstnici, descinşi din vechiul regim, de către cei mai tineri, presupuşi a fi mai „curaţi”… Pe scurt: dacă ar fi după mine, aş ţine cont şi de colaboraţionismul de dinainte, dar şi de corectitudinea de după 1990, de azi. Însă… cine s‑o evalueze?!


 


3. Consideraţi că şi în prezent, în lume şi în România, puterea politică exercită influenţă sau control asupra magistraţilor? În ce modalitate? Prin ce pârghii?


 


Tentaţia politicienilor de a influenţa actul de justiţie nu dispare niciodată şi nicăieri, nici în democraţiile cele mai avansate, doar că ea e acolo mai mică, mai rară. Din mai multe motive: tradiţia mai îndelungată şi cultura instituţională mai profund asimilată, de unde reflexele de acceptare a funcţionării sistemului, de unde şi o mai sănătoasă etică socială, comunitară; prosperitatea mai mare, a politicienilor, a magistraţilor şi în genere a majorităţii populaţiei, ceea ce diminuează tendinţele de căutare a unor venituri suplimentare ilicite; remuneraţiile („renumeraţiile după buget”!) superioare ale categoriilor în cauză, cu acelaşi efect; şi controlul mai strict pe care‑l exercită organismele colegiale abilitate, presa şi justiţia însăşi asupra oficianţilor ei. În „tinerele democraţii”, precum a noastră, lucrurile sunt mai confuze, încât o parte şi nu mică din clasa politică se consideră „în drept” să intervină acolo unde noile reguli i‑o interzic. Probabil că 20 de ani sunt prea puţini pentru a construi o tradiţie şi o cultură a non‑impli­cării în actul de justiţie. Presiunile, şantajul, complicitatea coruptă sunt la ele acasă în instanţele din România de azi, mai ales în judeţe, acolo unde „baronii locali” controlează totul. Ce să mai zicem despre faptul că însuşi şeful statului găseşte de cuviinţă ca, în descinderile sale anuale la şedinţele de bilanţ ale Consiliului Superior al Magistraturii, să li se adreseze autoritar participanţilor, ca un „jupân” care dă note şi dispoziţii, punându‑i răstit la punct pe cei care crâcnesc în front…


 


4. Dacă ar trebui să vă adresaţi unei instanţe din România, pentru a vă ocroti un drept, aţi avea încredere în sistem, în general, şi în judecător, în special? Există vreo diferenţă între ceea ce ar trebui să fie un judecător şi ceea ce el este, în realitate?


 


Dacă m‑aş adresa unei instanţe, n‑aş fi nici ingenuu încrezător în corectitudinea judecăţii, nici sceptic din principiu. Altfel spus, aş fi prudent, mefient, aşteptând desfăşurarea lucrurilor, astfel încât să‑mi pot face o opinie asupra situaţiei de fapt, în speţa dată. Sigur că n‑aş avea motive de nemulţumire în cazuri mărunte, atunci când instanţa nu trebuie decât să se pronunţe rutinier, de pildă în chestiuni procedurale, pentru înfiinţări de persoane juridice ş.a.m.d. Însă ce se întâmplă atunci când există „părţi” cu interese concurente şi‑şi poate face loc în peisaj corupţia?...


 


5. Ce socotiţi că ar trebui să facă membrii acestui corp profesional pentru întărirea independenţei şi sporirea încrederii publicului în actul de dreptate? Cum ar trebui să se comporte un judecător? S‑a născut oare judecătorul ideal?


 


Dacă printre absolvenţii de drept s‑ar afla exemplare numeroase de îngeri ai dreptăţii, totul ar fi simplu: i‑am instala în tribunale şi gata! (Chiar şi atunci: cine i‑ar selecta?!...) Realitatea fiind mai puţin idilică, trebuie să ne descurcăm în condiţii ziceam mai confuze. Rămân la ideea „curăţeniei din interior”; şi la scepticismul cu care am formulat‑o mai înainte…

Citatul zilei

Preceptele dreptului sunt: sa traiesti cinstit, sa nu vatami altuia, sa dai fiecaruia ce i se cuvine

Iustinian

Personalităţi

Mihai Eminescu Mihai Eminescu Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 -15 iunie 1889) a fost poet , prozator  roman,   ... citeşte mai mult →

Interviuri

VALERIU STOICA VALERIU STOICA Valeriu Stoica (n. 1 octombrie 1953, Bucuresti) este un politician roman, avocat ... citeşte mai mult →