Mi-a fost dat in aceasta viata sa traiesc printre tineri si printre carti...
Un destin privilegiat, pana la un punct, as putea zice... Pana in punctul acela cand viata iti arata ca uneori cele doua dimensiuni ale sufletului unui om, cea umana si cea livresca, se intrepatrund in asa fel, incat aproape se confunda...
In urma cu doi ani il cunosteam pe Andrei Popescu, un tanar creativ, mereu inspirat, cu o tesatura psihologica oarecum contradictorie.
Fiinta lui mi-a redat certitudinea ca, asa cum spunea filozoful Gabriel Liiceanu, omul este plasat intr-un raport gresit cu timpul si cu felul de a ne raporta la propria libertate. Omul este, paradoxal, fiinta libera, inlantuita in timp...
Pentru Andrei, lantul timpului a fost biruit de propria libertate... El a ales sa nu i se supuna lui, nemilosului acestuia de timp si l-a biruit prin propria alegere, lasand in urma cuvantul sau, rostit sau scris.
Acum, cand privesc in urma si recitesc cuvintele lui asternute pe hartie in randurile acestei carti, uneori haotic (caci gandul insingurat al omului e incontrolabil), ma gandesc cum fiinta lui se legana intre mai multe trairi...
Scrisul nu este un tipat nemodulat... El cere vigoare, constructie si drama pentru a te putea exprima atat de profund cum a facut-o Andrei.
Eul lui afectiv devorase starea de singuratate, fiinta lui se pravalise pur si simplu intre dicotomii: intre a fi si a nu fi salvat, asa cum insusi recunoaste in primele randuri ale cartii, intre visuri si cosmaruri, intre incantare si nulitate, intre angelic si demonic, intre veselie si tristete, intre pace si haos, intre uitare si neuitare, intre simplu si complicat, alb si negru, ghinion si noroc, lumina si intuneric, trairi oximoronice care l-au condus catre dansul literelor...
Citindu-i creatia, m-am dus cu gandul la experienta puiului de prepelita din povestea lui Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti, ca simbol al dezolarii supreme, gata oricand sa se iveasca din chiar esenta vietii, la distantele pe care, cu varsta, le punem intre noi si ceilalti, astfel incat nu orice drama a lumii sa devina automat a noastra, la usa sufletului deschisa cu masura, pentru ca inauntrul nostru sa nu intre mai multa nenorocire decat putem duce, la gradul necesar de insensibilitate reglat in fiecare zi pentru a putea trece prin viata...
Cred ca Andrei isi construise o carapace a sufletului, iar straturile lui protectoare erau literatura, muzica si singuratatea, necesara intoarcere catre sine.
Probabil ca aceasta cruzime a vietii si a propriului sine, travestita uneori in povesti moralizatoare, scrise sau cantate de el pe scenele orasului nostru, ideea ca vulnerabilitatea este insasi esenta conditiei umane au rodit in sufletul lui si i-au determinat gandurile, extrem de profunde...
De cele mai multe ori, viata afectiva intr-o familie curge prin albii subterane, iar apele izvorate din sufletul fiecaruia se intalnesc intre ele pe tacute. Iar tacerea a fost generatoare de creatie pentru Andrei Popescu....
Sa fi mizat autorul, uneori usor indraznet, impudic si revoltat pe propriul sine, alteori bavard repetitiv, pe ideea ca, deschizandu-si incaperile sufletului, lumea incepe sa intre? Iar lumea intra, caci intimul starneste curiozitatea, iar cartea acestui copil face direct ceea ce literatura face, de obicei, printr-o serie de masti. La un moment dat cartea tinde sa devina pura filozofie, dar literatura se pare ca reuseste acolo unde filozofia esueaza. De aceea, nimic nu ramane in afara ei, nimic nu-i este strain. Nici vocile interioare care ii acaparau fiinta, nici ideea ca e nevoie in viata asta de pocainta, de izbavire, de singuratate, de iubire, de strigat...
Cert este ca disparem regretati o vreme de cativa care ne-au iubit, suntem indiferenti pentru cei mai multi de langa noi... Oricum, viteza cu care suntem evacuati din lumea aceasta, odata ce am parasit-o, este enorma...
Cand ultimul om care ne-a iubit dispare si el, devenim... CUVANT!
Aceasta pare sa fie ideea pe care ne-o lasa Andrei prin randurile acestei carti care tulbura, emotioneaza, sperie, copleseste fiinta!
Poate ca, daca l-as fi intrebat vreodata cum s-a simtit cand a scris-o, mi-ar fi spus: vesel de trist, doamna profesoara, vesel de trist…
Si poate, daca l-as fi intrebat ce a vrut sa exprime prin intermediul autoconfesiunii sale, mi-ar fi raspuns ca a facut un pelerinaj al iertarii catre propriul sine sau poate mi-ar fi raspuns ca altadata Marin Sorescu despre solilocviul biblicului Iona: Nu pot sa va raspund nimic (...). Totul mi se incurca in memorie. Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur...”
Personal, scriind prezentele randuri, cu gandul la aceasta “dracie frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa, formata din ani”, pe care o traim fiecare, ma gandesc la ceea ce spunea scriitorul american Robert A. Heinlein: Ironia suprema a vietii este ca nimeni nu iese din ea in viata...
P.S.
Ne e dor sa putem
sa nu ne mai fie
dor de tine...,
dragul nostru Andrei!
Profesor Gheorghita Clipicioiu