Propuneri manuscrise: info@editurauniversitara.ro: 0745 204 115
Urmarire comenzi Persoane fizice / Vanzari: 0745 200 718 / 0745 200 357 / Comenzi Persoane juridice: 0721 722 783
RO 
Engleza
Vesel de trist
![Vesel de trist [1]](https://gomagcdn.ro/domains/editurauniversitara.ro/files/product/original/vesel-de-trist-260867.jpg "Vesel de trist [1]")
![Vesel de trist [2]](https://gomagcdn.ro/domains/editurauniversitara.ro/files/product/original/vesel-de-trist-775107.jpg "Vesel de trist [2]")
![Vesel de trist [0]](https://gomagcdn.ro/domains/editurauniversitara.ro/files/product/medium/vesel-de-trist-260867.jpg "Vesel de trist [0]")
![Vesel de trist [1]](https://gomagcdn.ro/domains/editurauniversitara.ro/files/product/medium/vesel-de-trist-775107.jpg "Vesel de trist [1]")
Editura: Cismigiu Books
Autor: Andrei Matei Popescu
Editia: I
Pagini: 110
Anul publicării: 2024
ISBN: 978-606-28-1895-1
Cod Produs:
9786062818951
Ai nevoie de ajutor?
0745 200 718
/
0745 200 357
- Descriere
- Download (1)
- Autori
- Cuprins
- Cuvant inainte
- Review-uri (0)
Codul de bare al amintirilor uitate, depozitate in „varsta unica din viata”, copilaria, este un simbol pentru descifrarea liniei de contur alb, pe o pagina neagra.
Oglinda prin care chipul se revarsa si se transforma intr-un contur negru pe o pagina alba, este forma de scris. Albul si negrul intr-o culoare egala isi cedeaza locul, uneia alteia, in singura posibilitate de comunicare a unei iubiri pierdute, si astfel melancolia devine creatoare.
Fragilitatea fiintei umane in lupta permanenta cu mastile, perfect colante pe chip si suflet, tine de fragilitatea personala intr-o societate care te vrea sclavul ei.
Cartea „Vesel de trist” a lui Andrei Matei Popescu este unica prin stilul personal de confesiune si comunicare, simplificata pana la strigatul „Iata Omul!”.
Clelia Ifrim
Oglinda prin care chipul se revarsa si se transforma intr-un contur negru pe o pagina alba, este forma de scris. Albul si negrul intr-o culoare egala isi cedeaza locul, uneia alteia, in singura posibilitate de comunicare a unei iubiri pierdute, si astfel melancolia devine creatoare.
Fragilitatea fiintei umane in lupta permanenta cu mastile, perfect colante pe chip si suflet, tine de fragilitatea personala intr-o societate care te vrea sclavul ei.
Cartea „Vesel de trist” a lui Andrei Matei Popescu este unica prin stilul personal de confesiune si comunicare, simplificata pana la strigatul „Iata Omul!”.
Clelia Ifrim
-
Vesel de trist
Descarca
ANDREI MATEI POPESCU
Nascut la data de 2 mai 2007, Targu Jiu, a urmat Scoala Gimnaziala ”Alexandru Stefulescu”, continuand studiile in cadrul Liceului Energetic. Dupa clasa a IX-a, s-a transferat la Colegiul National ”Spiru Haret” din localitate.
La cei 16 ani, Andrei era un adolescent foarte sensibil, simtind emotiile profund, descriindu-se pe sine ca fiind “vesel de trist”. Inteligent si talentat, era atras de latura artistica, muzica si literatura, pe care si le-a exprimat prin compozitii proprii (muzica hip-hop), scriere (eseuri, poezie). Talentul sau s-a remarcat prin cantec, recitare de poezii si prin interpretarea rolului principal al piesei de teatru “Mahmur” scrisa chiar de el, fiind in repetate randuri premiat la concursuri in cadrul scolii.
Ca personalitati, era fascinat de scrierile lui Charles Bukowski, Radu Gyr, Franz Kafka. Pasionat de idei si concepte profunde, filozofia i-a oferit o intelegere mai ampla a lumii.
Andrei va ramane in amintirea celor care l-au cunoscut si care au fost mereu alaturi de el.
“Maturizarea” inseamna sfarsitul sperantei, asa cum a lasat in scrierile sale.
La cei 16 ani, Andrei era un adolescent foarte sensibil, simtind emotiile profund, descriindu-se pe sine ca fiind “vesel de trist”. Inteligent si talentat, era atras de latura artistica, muzica si literatura, pe care si le-a exprimat prin compozitii proprii (muzica hip-hop), scriere (eseuri, poezie). Talentul sau s-a remarcat prin cantec, recitare de poezii si prin interpretarea rolului principal al piesei de teatru “Mahmur” scrisa chiar de el, fiind in repetate randuri premiat la concursuri in cadrul scolii.
Ca personalitati, era fascinat de scrierile lui Charles Bukowski, Radu Gyr, Franz Kafka. Pasionat de idei si concepte profunde, filozofia i-a oferit o intelegere mai ampla a lumii.
Andrei va ramane in amintirea celor care l-au cunoscut si care au fost mereu alaturi de el.
“Maturizarea” inseamna sfarsitul sperantei, asa cum a lasat in scrierile sale.
Prefata / 5
Ecce homo! / 11
Vesel de trist / 15
Eu sunt tu – nul / 26
Spune-le ca sunt nebun / 32
Spune-le ca sunt nebun / 38
Poezia 1 – Diapozitiv / 49
Poezia 2 – Draga mama / 52
Poezia 3 – Sfarsitul erei / 54
Poezia 4 – Odihneste- te in pace, Horia! / 56
Poezia 5 – Meteahna / 58
Poezia 6 – Fugi / 59
Mahmur / 60
Spune-le ca sunt nebun / 75
Dezumanizarea inevitabilului / 88
Visul meu e o profetie / 97
Postfata / 107
Ecce homo! / 11
Vesel de trist / 15
Eu sunt tu – nul / 26
Spune-le ca sunt nebun / 32
Spune-le ca sunt nebun / 38
Poezia 1 – Diapozitiv / 49
Poezia 2 – Draga mama / 52
Poezia 3 – Sfarsitul erei / 54
Poezia 4 – Odihneste- te in pace, Horia! / 56
Poezia 5 – Meteahna / 58
Poezia 6 – Fugi / 59
Mahmur / 60
Spune-le ca sunt nebun / 75
Dezumanizarea inevitabilului / 88
Visul meu e o profetie / 97
Postfata / 107
Mi-a fost dat in aceasta viata sa traiesc printre tineri si printre carti...
Un destin privilegiat, pana la un punct, as putea zice... Pana in punctul acela cand viata iti arata ca uneori cele doua dimensiuni ale sufletului unui om, cea umana si cea livresca, se intrepatrund in asa fel, incat aproape se confunda...
In urma cu doi ani il cunosteam pe Andrei Popescu, un tanar creativ, mereu inspirat, cu o tesatura psihologica oarecum contradictorie.
Fiinta lui mi-a redat certitudinea ca, asa cum spunea filozoful Gabriel Liiceanu, omul este plasat intr-un raport gresit cu timpul si cu felul de a ne raporta la propria libertate. Omul este, paradoxal, fiinta libera, inlantuita in timp...
Pentru Andrei, lantul timpului a fost biruit de propria libertate... El a ales sa nu i se supuna lui, nemilosului acestuia de timp si l-a biruit prin propria alegere, lasand in urma cuvantul sau, rostit sau scris.
Acum, cand privesc in urma si recitesc cuvintele lui asternute pe hartie in randurile acestei carti, uneori haotic (caci gandul insingurat al omului e incontrolabil), ma gandesc cum fiinta lui se legana intre mai multe trairi...
Scrisul nu este un tipat nemodulat... El cere vigoare, constructie si drama pentru a te putea exprima atat de profund cum a facut-o Andrei.
Eul lui afectiv devorase starea de singuratate, fiinta lui se pravalise pur si simplu intre dicotomii: intre a fi si a nu fi salvat, asa cum insusi recunoaste in primele randuri ale cartii, intre visuri si cosmaruri, intre incantare si nulitate, intre angelic si demonic, intre veselie si tristete, intre pace si haos, intre uitare si neuitare, intre simplu si complicat, alb si negru, ghinion si noroc, lumina si intuneric, trairi oximoronice care l-au condus catre dansul literelor...
Citindu-i creatia, m-am dus cu gandul la experienta puiului de prepelita din povestea lui Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti, ca simbol al dezolarii supreme, gata oricand sa se iveasca din chiar esenta vietii, la distantele pe care, cu varsta, le punem intre noi si ceilalti, astfel incat nu orice drama a lumii sa devina automat a noastra, la usa sufletului deschisa cu masura, pentru ca inauntrul nostru sa nu intre mai multa nenorocire decat putem duce, la gradul necesar de insensibilitate reglat in fiecare zi pentru a putea trece prin viata...
Cred ca Andrei isi construise o carapace a sufletului, iar straturile lui protectoare erau literatura, muzica si singuratatea, necesara intoarcere catre sine.
Probabil ca aceasta cruzime a vietii si a propriului sine, travestita uneori in povesti moralizatoare, scrise sau cantate de el pe scenele orasului nostru, ideea ca vulnerabilitatea este insasi esenta conditiei umane au rodit in sufletul lui si i-au determinat gandurile, extrem de profunde...
De cele mai multe ori, viata afectiva intr-o familie curge prin albii subterane, iar apele izvorate din sufletul fiecaruia se intalnesc intre ele pe tacute. Iar tacerea a fost generatoare de creatie pentru Andrei Popescu....
Sa fi mizat autorul, uneori usor indraznet, impudic si revoltat pe propriul sine, alteori bavard repetitiv, pe ideea ca, deschizandu-si incaperile sufletului, lumea incepe sa intre? Iar lumea intra, caci intimul starneste curiozitatea, iar cartea acestui copil face direct ceea ce literatura face, de obicei, printr-o serie de masti. La un moment dat cartea tinde sa devina pura filozofie, dar literatura se pare ca reuseste acolo unde filozofia esueaza. De aceea, nimic nu ramane in afara ei, nimic nu-i este strain. Nici vocile interioare care ii acaparau fiinta, nici ideea ca e nevoie in viata asta de pocainta, de izbavire, de singuratate, de iubire, de strigat...
Cert este ca disparem regretati o vreme de cativa care ne-au iubit, suntem indiferenti pentru cei mai multi de langa noi... Oricum, viteza cu care suntem evacuati din lumea aceasta, odata ce am parasit-o, este enorma...
Cand ultimul om care ne-a iubit dispare si el, devenim... CUVANT!
Aceasta pare sa fie ideea pe care ne-o lasa Andrei prin randurile acestei carti care tulbura, emotioneaza, sperie, copleseste fiinta!
Poate ca, daca l-as fi intrebat vreodata cum s-a simtit cand a scris-o, mi-ar fi spus: vesel de trist, doamna profesoara, vesel de trist…
Si poate, daca l-as fi intrebat ce a vrut sa exprime prin intermediul autoconfesiunii sale, mi-ar fi raspuns ca a facut un pelerinaj al iertarii catre propriul sine sau poate mi-ar fi raspuns ca altadata Marin Sorescu despre solilocviul biblicului Iona: Nu pot sa va raspund nimic (...). Totul mi se incurca in memorie. Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur...”
Personal, scriind prezentele randuri, cu gandul la aceasta “dracie frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa, formata din ani”, pe care o traim fiecare, ma gandesc la ceea ce spunea scriitorul american Robert A. Heinlein: Ironia suprema a vietii este ca nimeni nu iese din ea in viata...
P.S.
Ne e dor sa putem
sa nu ne mai fie
dor de tine...,
dragul nostru Andrei!
Profesor Gheorghita Clipicioiu
Un destin privilegiat, pana la un punct, as putea zice... Pana in punctul acela cand viata iti arata ca uneori cele doua dimensiuni ale sufletului unui om, cea umana si cea livresca, se intrepatrund in asa fel, incat aproape se confunda...
In urma cu doi ani il cunosteam pe Andrei Popescu, un tanar creativ, mereu inspirat, cu o tesatura psihologica oarecum contradictorie.
Fiinta lui mi-a redat certitudinea ca, asa cum spunea filozoful Gabriel Liiceanu, omul este plasat intr-un raport gresit cu timpul si cu felul de a ne raporta la propria libertate. Omul este, paradoxal, fiinta libera, inlantuita in timp...
Pentru Andrei, lantul timpului a fost biruit de propria libertate... El a ales sa nu i se supuna lui, nemilosului acestuia de timp si l-a biruit prin propria alegere, lasand in urma cuvantul sau, rostit sau scris.
Acum, cand privesc in urma si recitesc cuvintele lui asternute pe hartie in randurile acestei carti, uneori haotic (caci gandul insingurat al omului e incontrolabil), ma gandesc cum fiinta lui se legana intre mai multe trairi...
Scrisul nu este un tipat nemodulat... El cere vigoare, constructie si drama pentru a te putea exprima atat de profund cum a facut-o Andrei.
Eul lui afectiv devorase starea de singuratate, fiinta lui se pravalise pur si simplu intre dicotomii: intre a fi si a nu fi salvat, asa cum insusi recunoaste in primele randuri ale cartii, intre visuri si cosmaruri, intre incantare si nulitate, intre angelic si demonic, intre veselie si tristete, intre pace si haos, intre uitare si neuitare, intre simplu si complicat, alb si negru, ghinion si noroc, lumina si intuneric, trairi oximoronice care l-au condus catre dansul literelor...
Citindu-i creatia, m-am dus cu gandul la experienta puiului de prepelita din povestea lui Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti, ca simbol al dezolarii supreme, gata oricand sa se iveasca din chiar esenta vietii, la distantele pe care, cu varsta, le punem intre noi si ceilalti, astfel incat nu orice drama a lumii sa devina automat a noastra, la usa sufletului deschisa cu masura, pentru ca inauntrul nostru sa nu intre mai multa nenorocire decat putem duce, la gradul necesar de insensibilitate reglat in fiecare zi pentru a putea trece prin viata...
Cred ca Andrei isi construise o carapace a sufletului, iar straturile lui protectoare erau literatura, muzica si singuratatea, necesara intoarcere catre sine.
Probabil ca aceasta cruzime a vietii si a propriului sine, travestita uneori in povesti moralizatoare, scrise sau cantate de el pe scenele orasului nostru, ideea ca vulnerabilitatea este insasi esenta conditiei umane au rodit in sufletul lui si i-au determinat gandurile, extrem de profunde...
De cele mai multe ori, viata afectiva intr-o familie curge prin albii subterane, iar apele izvorate din sufletul fiecaruia se intalnesc intre ele pe tacute. Iar tacerea a fost generatoare de creatie pentru Andrei Popescu....
Sa fi mizat autorul, uneori usor indraznet, impudic si revoltat pe propriul sine, alteori bavard repetitiv, pe ideea ca, deschizandu-si incaperile sufletului, lumea incepe sa intre? Iar lumea intra, caci intimul starneste curiozitatea, iar cartea acestui copil face direct ceea ce literatura face, de obicei, printr-o serie de masti. La un moment dat cartea tinde sa devina pura filozofie, dar literatura se pare ca reuseste acolo unde filozofia esueaza. De aceea, nimic nu ramane in afara ei, nimic nu-i este strain. Nici vocile interioare care ii acaparau fiinta, nici ideea ca e nevoie in viata asta de pocainta, de izbavire, de singuratate, de iubire, de strigat...
Cert este ca disparem regretati o vreme de cativa care ne-au iubit, suntem indiferenti pentru cei mai multi de langa noi... Oricum, viteza cu care suntem evacuati din lumea aceasta, odata ce am parasit-o, este enorma...
Cand ultimul om care ne-a iubit dispare si el, devenim... CUVANT!
Aceasta pare sa fie ideea pe care ne-o lasa Andrei prin randurile acestei carti care tulbura, emotioneaza, sperie, copleseste fiinta!
Poate ca, daca l-as fi intrebat vreodata cum s-a simtit cand a scris-o, mi-ar fi spus: vesel de trist, doamna profesoara, vesel de trist…
Si poate, daca l-as fi intrebat ce a vrut sa exprime prin intermediul autoconfesiunii sale, mi-ar fi raspuns ca a facut un pelerinaj al iertarii catre propriul sine sau poate mi-ar fi raspuns ca altadata Marin Sorescu despre solilocviul biblicului Iona: Nu pot sa va raspund nimic (...). Totul mi se incurca in memorie. Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur...”
Personal, scriind prezentele randuri, cu gandul la aceasta “dracie frumoasa si minunata si nenorocita si caraghioasa, formata din ani”, pe care o traim fiecare, ma gandesc la ceea ce spunea scriitorul american Robert A. Heinlein: Ironia suprema a vietii este ca nimeni nu iese din ea in viata...
P.S.
Ne e dor sa putem
sa nu ne mai fie
dor de tine...,
dragul nostru Andrei!
Profesor Gheorghita Clipicioiu
Daca doresti sa iti exprimi parerea despre acest produs poti adauga un review.
Scrie un review
Produse similare
Brandusa numarul sase
Ochii Lui sunt albastri
Cavalerii Crucii - Volumul 6. Razbunarea lui Huniade - Andrei Breaban
Cavalerii Crucii - Volumul 7. Vitejii Mariei Sale - Andrei Breaban
Cavalerii Crucii - Volumul 8. Urmasii lui Huniade - Andrei Breaban
Cavalerii Crucii - Volumul 2. Domnii paralele - Andrei Breaban
Cavalerii Crucii - Volumul 3. Visul Mariei Sale - Andrei Breaban
Povesti despre cum esti - Andreea Ionescu
Vechi manual de piraterie femeiasca pe Dunarea de Jos
Cavalerii Crucii - Volumul 1. La portile destinului - Andrei Breaban
Conspiratia Graalului
Cavalerii Crucii - Volumul 5. Poarta razboiului sfant - Andrei Breaban
Cavalerii Crucii - Volumul 9. Ultimii cruciati - Andrei Beaban
Suport clienti Luni - Vineri intre 8.00 - 16.00
0745 200 718 0745 200 357 vanzari@editurauniversitara.ro