Istoria dreptului românesc. Contributii si evaluari cu continut istorico-juridico-canonic - Catalina Mititelu, Nicolae V. Dura

La inceputul secolului al XX-lea, unul dintre parintii Istoriei dreptului romanesc, Ion Peretz, scria: „Daca exista un studiu, care sa merite sa i se deschida nu numai mintile, ci si inimile celor dornici de stiinta si adevar, …, este desigur istoria dreptului roman, care nu este altceva decat o particica din istoria nationala …”^. 

Nu intamplator deci aceasta istorie a dreptului romanesc a fost pentru decenii asociata cu istoria Statului romanesc in programa de invatamant universitar. Dar, din nefericire, tocmai la Facultatile de Drept – unde aceasta disciplina universitara ar trebui sa fie studiata cel putin un an academic – face obiectul unei prezentari doar pentru un semestru, de unde si inconvenientul studentilor de a se familiariza cat mai temeinic cu Istoria dreptului romanesc. 

Desi, ca preocupare stiintifica, Istoria dreptului romanesc apare in timpul domniei lui Cuza (1859-1866), totusi, putem intradevar spune ca aceasta este relativ recenta.  Daca facem abstractie de incercarile comparative ale lui B. P. Hasdeu, putem spune ca perioada de inceput a cercetarii in domeniul Istoriei vechiului drept romanesc se datoreaza lui Nicolae Blaremberg, care, in anul 1885, publica la Bucuresti o lucrare intitulata „Essai comparé sur les institutions et les lois de la Roumanie depuis temps les plus reculés jusqu’a nos jours” (Incercare comparata asupra institutiilor si legilor Romaniei din timpurile cele mai indepartate pana in zilele  noastre). 

La romani, prima incercare de sinteza a istoriei dreptului romanesc apartine insa lui Stefan Longinescu, specialist in drept roman. In anul 1908, profesorul St. Longinescu publica la Bucuresti „Istoria dreptului romanesc din cele mai vechi timpuri pana azi”, in care obarsia dreptului romanesc urca la cel roman si daco-roman. 

In anul 1915, profesorul I. Peretz publica un tratat de Istorie a dreptului romanesc, pe care l-a intitulat insa „Curs de istorie a dreptului romanesc”, in care a evidentiat deopotriva si rolul dreptului consuetudinar. 

Despre cursul sau, reeditat in anul 1931, si apoi rezumat sub titlul de „Precis de istorie a dreptului romanesc”, un cercetator avizat scria – pe la inceputul deceniului noua al secolului trecut – ca acesta „a ramas pana astazi, in ciuda imperfectiunilor sale, principalul instrument de lucru al cercetatorilor vechii noastre practici judiciare,…”^.

Legile vechi romanesti trebuiau desigur sa fie studiate si in cadrul Dreptului bizantin, dar, din nefericire, si acesta este prea putin cunoscut, fiindca a fost si el – ca si Dreptul canonic – demult exilat din Facultatile de Drept. 

In privinta studiului Dreptului bizantin – prezent in Scolile noastre din evul mediu pana in epoca moderna – meritul revine „canonistului” Stefan Berechet, care a fost „unul dintre cei mai buni cunoscatori ai izvoarelor documentare si manuscrise, contributiile sale ramanand valabile inca”^.

Prin lucrarile sale, „Schita de istorie a legilor vechi romanesti 1632-1866” (Chisinau, 1928); „Istoria vechiului drept romanesc. I. Izvoarele” (Iasi, 1933); Legatura dintre dreptul bizantin si romanesc. I. Izvoarele” (Vaslui, 1937) etc., profesorul Stefan Berechet s-a dovedit a fi fost si un cercetator si un cunoscator avizat al vechilor legiuiri bizantine si romanesti. 

Stradaniile lor au fost continuate de St. Metes, V. Moldovan, G. Cront, Val. Georgescu, L. Stan, R.  Constantinescu, Vl. Hanga, L. P. Marcu etc. Unii dintre ei au adus contributii pretioase la cunoasterea istoriei dreptului romanesc, inzestrand literatura de specialitate cu lucrari de referinta. 

Cat despre Manualele de Istoria dreptului romanesc, care au aparut dupa anul 1948, se poate constata ca acestea sunt deficitare in privinta cercetarii si cunoasterii vechilor izvoare bizantine (nomocanonice si canonice), de unde si concluzia ca acestea nu s-au servit decat de informatiile generale furnizate de studiile si Manualele precedente, pe care le-au prelucrat insa in spiritul ideologico-partinic al vremii, si le-au invesmantat intr-o exprimare proprie pentru a le da un caracter sui-generis. 

Ramane deci ca – pe viitor – cercetatorii Istoriei dreptului romanesc sa examineze indeaproape textul vechilor izvoare ale legislatii bizantine si romanesti, pentru a oferi si acestei discipline universitare un studiu cu caracter inter si pluridisciplinar pe masura asteptarilor unei munci de cercetare de inalta tinuta academica. 

Preliminarii/ 8

I.  Dreptul si Dreptatea la romani/ 11

II. Dreptul straroman/ 23

A.  Dreptul geto-dacic /23

B.  Dreptul în Dacia traiana /30

C.  Tablele cerate (Tripticele din Transilvania) si institutiile lor juridice/ 35

III.     „Lex terrae”/ 45  

IV.       „Jus valachicum”/ 85

V. Dreptul romanesc medieval /101

A.  Pravilele (Nomocanoanele) Tarilor Romane/101

B.  „Codici politico-bisericesti” (romano-bizantini si bizantini) /118

C.  Colectii mixte (Codici si colectii de legi de stat si de canoane), în manuscris, care au circulat în Biserica romanilor din spatiul danubiano-pontico-  carpatin /133

D.  Judecata si procedura de judecata dupa „Pravila” si „Obicei”/176

VI. Procesul de modernizare a Dreptului romanesc /207

În loc de Concluzii/ 229

Bibliografie selectiva/233