The actor in front of freedom and aesthetic constraints of his time

Timp de sute de mii de ani lumea parea sa fi ramas in aceeasi matca. “Nimic nou sub soare” a fost cuvantul de ordine al celor care identificau ziua de maine cu cea de azi. Acum, insa, cunoasterea, tehnologia si societatea evolueaza intr‑un ritm care ne someaza sa ne redefinim identitatea. In ultimii ani ai secolului trecut tarile avansate din punct de vedere economic au trecut treptat la asa numita “era a informatiei”, iar in cultura si arta s‑a produs “marea ruptura”.

Rolul informatiilor si al inteligentei, concentrate atat in oameni, cat si in aparate din ce in ce mai sofisticate, devine atotcuprinzator, iar munca intelectuala tinde sa inlocuiasca munca fizica. Factorul cultural nu ar fi neglijabil, ci mai curand el nu poate da socoteala pentru ritmul in care s‑a produs fenomenul: cultura, care de obicei are tendinta sa evolueze extrem de lent, a suferit brusc o transformare formidabil de rapida. Mutatia culturala care a subminat moralitatea victoriana, pusa pe seama mai multor descoperiri intelectuale, are situat la cel mai inalt nivel domeniul ideilor abstracte raspandite de filosofi si artisti.

O societate bazata pe informatie are tendinta sa produca mai mult din cele doua lucruri pe care oamenii le pretuiesc intr‑o democratie moderna: libertatea si egalitatea. A explodat libertatea de a alege, fie ca e vorba de canale de televiziune prin cablu, teatre particulare sau de stat, carti sau Internet. Dezvoltarea televiziunii a impus o alta revizuire a esteticii spectacolului. Mass‑media solicita descoperirea unor resurse specifice ale limbajului teatral.

In domeniul teatral, secolul XX a cunoscut aparitia artistului total despre care se vorbeste tot mai mult in perioada ultimelor decenii. Daca ne amintim mai bine, Andrea Perruci, inca din secolul al XVII‑lea, punea problema actorului total, precizand ca “un actor modern trebuie sa aiba multiple disponibilitati, nu numai pe plan psihologic, intelectual sau artistic, dar sa fie si atlet la nevoie, sa cunoasca foarte multe lucruri si sa nu faca abstractie de vremea in care traieste”.

Un om de teatru se cuvine sa cunoasca teoriile si cautarile celor care au fost inaintea lui, pentru a‑si gasi propriul drum. Problema teatrului este‚ de fapt‚ problema intregii traditii culturale. Actul teatral ar fi bine sa reintre in drepturi si ca mijloc de cunoastere‚ si ca opera de creatie‚ pentru ca este posibil ca in practica teatrala sa fie recuperata forta de cunoastere si de adevar.

Actorul este creatorul vietii sufletului omenesc pe scena, dar totodata este si creatorul vietii corpului omenesc pe scena. Pentru a gasi armonia intre acestea (a formei si continutului, a sentimentului si expunerii lui), actorul poseda atat tehnica interioara de reprezentare a personajului, cat si pe cea exterioara, a jocului propriu‑zis.

Ne‑am obisnuit sa privim spre generatia eroica a intemeietorilor teatrului ca spre niste inceputuri memorabile. De‑a lungul vremii, s‑au perindat, cu harul, sensibilitatea si metehnele lor, foarte multe generatii. Generatia de azi nu a venit pe un teren gol, ci in continuarea unei stralucite traditii teatrale, ea mosteneste o perioada cand batalia pentru spectacol ca arta a fost castigata. Lectia primita de la maestri este de a face arta teatrala alaturi de o echipa conform unui program estetic.

In analiza dintre arta si artist accentul a cazut pana acum asupra acestuia din urma. Indiferent ca artistul este vazut ca sursa a unui proces comunicativ sau ca fabricant creativ de obiecte originale‚ opera depinde de el si el este cel care controleaza procesul acestei aparitii.

Meseria de actor este efemera. Actorul ajunge sa‑si conceapa meseria in mod spiritual, daca vrea sa reziste schimbarilor majore care s‑au facut in societate. El si‑a intemeiat demult credinta pe un alt mod de gandire, pe un alt mecanism logic, decat logica clasica binara, pe o mentalitate aparte, care a facut posibila depasirea limitelor impuse de logica formala, fara ca neaparat acest fapt sa poata fi constientizat si explicat. Datorita intelegerii mai spirituale a meseriei sale, el va fi in masura sa gaseasca energia interioara necesara pentru a modela cat mai artistic diferitele indatoriri cerute de meseria sa, pana in detaliile jocului sau scenic, plus simtirea artistica, fiindca tocmai in arta teatrala libertatea artistului trebuie respectata in modul cel mai categoric. Cu ajutorul actorului se duce la indeplinire menirea teatrului: de a restabili armonia atat de necesara in viata oamenilor. Cand ne aflam in fata unui artist de pe scena, nu poate fi vorba de arta daca stam in fata lui cum stam in fata unui interlocutor, fiind atenti numai la cuvinte, nu si la sunete sau la intonatie, ori la modelarea vorbirii. Artistul ar fi bine sa inteleaga spiritualitatea artei sale, sa nu fie indragostit de cuvant, de declamatie si de vocea lui. De cuvant te folosesti pentru a‑ti exprima gandurile. Pe langa cuvinte mai este ceva ce conteaza in teatru: puterea actorului de a ne face sa simtim ca el este cu adevarat omul pe care el il infatiseaza. Culmea artei actorului este sa ne faca sa uitam ca avem in fata noastra un actor, caci numai atunci impartasim cu adevarat experienta creatorului de personaj.

Functia actorului nu este aceea de a media oral transmiterea unui mesaj, ci de a “personifica o intamplare”, de a individualiza “subiectul” enuntului. Durabilitatea artei actorului, care in timpurile moderne s‑a dezvoltat complet, este in forta creatoare a artistului.

Prefata /7

Estetica actorului/10

Libertate si constrangere in arta actorului /14

Improvizatia in procesul creatiei scenice /18

Inovatorii: K.S.Stanislavski, V. E. Meyerhold, J.Grotowski, M.Cehov /22

Teatrul de ieri si de azi /36

Comunicarea teatrala si eficacitatea ei /49

Trairea interioara naste relatia exterioara /61

Actorul – „vioara si arcus” /74

Intre biografie si fictiune /84

Arta teatrului = Arta actorului /95

Rolul muncii individuale in desavarsirea artei actorului /101

Rolul cuvantului si a muzicii in realizarea imaginii scenice /109

Teatrul ultimelor decenii /115

In loc de concluzie /135

Bibliografie /140